„Cemetery of Splendour”, de Apichatpong Werasethakul: un fim de vis la Cannes

„Les films de Cannes a Bucarest” este evenimentul în cadrul căruia ar putea fi șanse să vedem filmul în România, însă programul ediției ce se va desfășura între 23 și 29 octombrie nu s-a anunțat

 Filmul față de care crticii de la Cannes au rămas profund mișcați, și despre care s-au întrebat cel mai mult de ce nu figurează în principala secțiune competițională, și care nu a fost inclus nci în palmaresul Un Certain Regard este „Cemetery of Splendour”, al regizorului Apichatpong Werasethakul.

Un film care te afundă ca spectator într-o lume suprarealistă, și totuși reală, la limita dintre veghe și somn: la propriu. Apichatpong Werasethakul lua Palme d'Or-ul în 2010, cu filmul Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives. De altfel, reîntâlnim în film fantome și alte elemente supranaturale. „În această regiune a Thailandei, suntem foarte superstițioși. Suntem hinduşi, animişti. Crezi în invizibil. Oamenii trăiesc în fantastic. Vă voi da un exemplu: odată o stradă dintr-un sat s-a fisurat. A luat o formă foarte ciudată. Oamenii au pus lumânări pe crăpătură și au început să se roage. Ei cred în spirit; trebuie să se închine invizibilului”, mărturisește la Cannes Apichatpong Werasethakul.

Într-un spital (cândva o școală) în orașul Khon Kaen din Thailanda, 40 de soldați sunt internați pentru „boala somnului”; ei se trezesc din când în când doar pentru a cădea din nou în somn, chiar în mijlocul mesei. Jenjira, o femeie de vârstă mijlocie, cu un picior bolnav, are grijă de unul dintre acești soldați adormiţi, un bărbat în comă numit Itt. Pentru o mare parte din film, ea îngenunchează cu răbdare lângă patul lui Itt şi-i mângâie mâna. Spectatorul alunecă într-o stare liniștită, magică, cu palmieri legănându-se în ferestre, greieri cântând şi sunetul ventilatorlui. La un moment dat, o femeie vine la spital pentru a preda medierea: „Simte energia stelelor”, spune ea liniștitor. „Și adu acea energia în tine”...

„Am fost interesat în ultimii cinci ani de somn și visare. Pentru mine, dormitul este un act de evadare”, a spus la Cannes cineastul. „Să urmăreşti filmul lui Apichatpong Werasethakul înseamnă să fii într-un vis, adormit”, scrie Huffington Post. Aspectul suprarealist creşte pas cu pas. O femeie medium destul de tânără vine și comunică cu inconştientul soldaților, mărturisindu-i lui Jen că sufletele soldaților au fost luate de către un împărat războinic ca să lupte în bătăliile lui, pentru o mie de ani. Filmul devine o serie de piese sublime ale unui mecanism, care se joacă cu culoarea și lumina pentru a spori abandonul visării. O serie de cadre ale orașului luminat pe timp de noapte: o lumina de neon într-o staţie de autobuz, luminând un poster publicitar al unui studio de nunţi, şi luminile „terapiei” de noapte pe soldații adormiţi, care arată ca nişte bucle fluorescente lungi și se schimbă de la albastru la verde, apoi la roșu. O mașină în iaz, care scuipă în sus picături strălucitoare de apă. O amoeba uriașă plutind pe cer. Oamenii de la marginea lacului care se ridică brusc și se aliniază în diferite formațiuni. Un cinematograf în care, la încheierea filmului, întreaga audiență se ridică, ca într-un salut militar...„Pentru că mereu stăm în picioare în Thailanda! Trebuie să ne ridicăm în picioare la opt dimineața pentru Imnul Național”, a precizat la Cannes Apichatpong Werasethakul.

Regizorul a mai spus că multe dintre imaginile din film sunt cele din propriile sale amintiri din acest oraş natal: cinematograful local, sala de clasă din școala pe care o vedem în ruine, piața de noapte luminată puternic unde Jenjira şi mediumul stau de vorbă și mănâncă. A Cemetery of Splendour este un colaj al Thailandei lui native, amintirile stratificate ale trecutului, atât cele proprii, cât și cele ale naţiunii. Apichatpong Werasethakul a introdus premiera, pe scena sălii Debussy, dedicată filmelor Un Certain Regard, vorbind despre cât de dificil este acum să trăiască în Thailanda, aflată sub dictatură.

Într-un interviu pentru publicația Huffington Post, regizorul aprofundează subiectul: „Thailanda are parte, în mod repetat, de o mulţime de lovituri de stat. De fiecare dată când se întâmplă, o mulțime de oameni mor; ultima a fost anul trecut, în luna mai, când armata a preluat puterea. Acum, dacă spui ceva împotriva guvernului, te vor convoca la o „Ajustare a Atitudinii”. Trebuie să semnezi ceva ce spune că nu vei mai spune nimic niciodată. Uneori te simți foarte neputincios, că tot ce poți face este să pleci. Lucrez la mai multe proiecte, proiecte de artă. Uneori nu poţi face faţă realităţii și nu știi dacă este un vis. Uneori, situația din Thailanda este atât de absurdă și atât de violentă, încât mă simt amenințat... Există o mulțime de elemente aleatorii în film, care au sens în totalitate”...

Apichatpong Werasethakul concluzionează: „Thailanda este o țară tânără, cu multe straturi de civilizație: Regatului Laos, Khmerul Cambodgia. Vreau să prezint aceste straturi de istorie. Noi nu trăim într-o singură realitate, ci în diferite straturi de amintiri. Vreau ca filmul să reflecteze asupra acestora și să deplângă ruinele regatelor anterioare. În Thailanda, nu cunoaştem rădăcinile a ceea ce suntem. Ni s-a predat o istorie de propagandă în școală: „Noi suntem cei mai buni”, etc. Aţi remarcat în filmul meu imaginea basoreliefului cu soldați? A fost un zid creat pentru a comemora un prim-ministru care a murit cu mult timp în urmă, Sarit Thanarat. A fost un dictator total. A deturnat o mulțime de bani. A ucis oameni. Oraşul încă îl sărbătorește”...