Trăim într-o lume a măștilor, dar în teatru se caută, se apreciază și se respectă adevărul
Jurnalul unei studente la Actorie, fila 7
Odată ajunsă în fața comisiei, la prima probă de aptitudini din examenul de admitere la Actorie, nimic din ce auzisem despre asta până atunci nu mai conta. Atmosfera era de așa natură, încât mă simțeam ca într-un vis. Am pășit pe scenă din culise. În fața mea, pe primele rânduri ale sălii de spectacole „Berlogea” din UNATC, erau profii din comisie. Știam că „șef de an” este actorul Doru Ana și aflasem cine sunt și ceilalți profi care iau clasă: Paul Chiribuță, Ștefan Velniciuc și Puiu Șerban - cei în jur de 60 de studenți admiși an de an la Actorie sunt împărțiți în patru clase coordonate de un profesor și câțiva asistenți... Dar abia îi vedeam. Eu eram „scăldată” în lumină, toate reflectoarele erau pe mine, ei erau „ascunși" în întunericul sălii. Așa cum e la teatru... Eu eram pe scenă, ei în public.
Deși emoțiile se amplifică mult atunci când ai reflectoarele pe tine, la acest examen pe mine m-a ajutat. Altfel, ce diferență ar fi fost între un examen oarecare, într-o sală oarecare, și acest examen în care candidatul este la granița dintre omul civil și omul artist.
Țin să precizez că ce voi povesti de-acum înainte e ceva ce-mi aduc aminte ca prin vis. Știu tot ce s-a întâmplat în acele zile de examen, dar posibil ca unele momente să se fi amplificat într-un anume fel în mintea și sufletul meu... așa încât ascultați povestea cu îngăduință.
„Bună ziua" am spus, încercând să nu mi se vadă încheieturile care tremurau. „Cum te numești?", m-au întrebat. Mi-am spus numele, vârsta și-apoi a urmat o lungă poveste în care le-am spus și domniilor lor ce v-am spus și vouă în primele file ale jurnalului: cum se face că m-am prezentat pentru prima dată la acest examen abia acum, la 14 ani de la absolvirea liceului. Am spus-o cu alte cuvinte, firește, că doar nu-mi pregătisem vreun discurs... și într-o interpretare pe care abia aștept să o văd și eu. Aceste etape de exemen sunt și filmate, iar studenții au apoi posibilitatea să le urmărească... Probabil o voi face și eu, după absolvire. Dar, până să văd filmarea aceea, vă povestesc din amintiri...
Cu răbdare, comisia mi-a ascultat povestea. Între timp am mai scuturat și eu din emoțiile distructive. De fapt, examenul începe din clipa în care faci primii pași pe acea scenă, începe cu mult înainte să vorbești. Profesorii au atât de multă experiență, încât intuiesc capacitățile candidaților de la primele semne, gesturi... Și acum fac o paranteză în care țin neapărat să ofer o explicație atât de utilă, cred, tinerilor care se prezintă la acest examen. Fiți voi! Așa cum sunteți, cu bune, și mai ales cu rele. Trăim într-o lume a măștilor, dar în teatru se caută, se apreciază și se respectă adevărul.
Examenul la Actorie se întinde pe câteva săptămâni și pare obositor pentru candidați. Între probe sunt câteva zile de pauză, dar pauzele sunt mai obositoare decât examenele în sine, pentru că așteptarea rezultatelor, să vezi dacă ai trecut sau nu mai departe, consumă energie mai rapid decât un maratonJ)) N-am fost încă în nici unul, zic și eu, așa, din imaginație... În orice caz, altceva voiam să spun, pentru că nu știu dacă se gândesc mulți la asta: profesorii sunt în comisie zi de zi în toată perioada de examinare, de la prima oră a dimineții, până seara. Cu toate acestea, găsesc energie și răbdare pentru fiecare candidat în parte. Fiecăruia îi este întinsă o mână, cu aceeași bunăvoință. Nu știu alții cum s-au simțit, dar eu am simțit un sprijin deosebit. Și acum, după doi ani petrecuți în școala asta, am certitudinea că această mână a fost întinsă tuturor, chiar și celor care nu au simțit, din cauza emoțiilor sau a unor blocaje.
După ce le-am spus povestea vieții mele (mă rog, înțelegeți voi, am prezentat evenimentele importante), „șeful" Doru Ana m-a întrebat cu ce aș vrea să încep: cu o poezie, cu un dans sau cu un cântec... Și m-a sfătuit să nu încep cu dansul, ca să nu se simtă apoi oboseala în glas. N-am stat mult pe gânduri, am spus că încep cu o poezie și i-am rugat pe profesori să-și aleagă una din repertoriul propus, pe care îl lăsasem pe biroul lor, într-o mapă roșie, de îndată ce intrasem în sală. „Alege tu" ,mi-au spus ei... „Eu aș prefera să alegeți dumneavoastră", am jucat eu „cartea siguranței"... Doamne, ce noroc am avut că au insistat: „Nu, alege tu poezia care-ți place cel mai mult". „Bine, dacă așa doriți”. Și am început: „Nu știu de ce, câteodată, duminica/Îmi aduc aminte de tine./Poate pentru că e sărbătoare,/Iar tu, o sărbătoare ai fost pentru mine..." (de văzut repertoriul întreg pe care l-am pregătit și l-am prezentat în acest jurnal, la fila cu numărul 5).
În sală se făcuse o liniște deosebită și din toată comisia vedeam doar o pereche de ochi. Ochii speciali ai lui Doru Ana. Fără acea privire, fără acel sprijin nu știu cui și cum aș fi spus această poezie. Cu câtă generozitate am fost ajutată să-mi scot sufletul pe tavă, să-l expun... Au urmat și alte probe, am și dansat, am și cântat și mai am să vă povestesc câte ceva de la admitere până să ajungem la poveștile de studenție. Totuși, indiferent de ce am făcut la următoarele probe, eu simt că acel moment, posibil pe versurile minunate ale unei poete despre care nu se știu atât de multe pe cât ar merita - Luciana Stoicescu-Vaughan - și posibil mai ales datprită privirii actorului Doru Ana, este momentul care m-a transformat în studenta de la Actorie.
Citește:
