Părerea criticului
Nae Caranfil trimite bezele dramelor minimaliste cu exuberanta comedie 6,9 pe scara Richter, proiectată în deschiderea festivalului Transilvania. După ce şi-a încercat de două ori puterile (cu rezultate discutabile) cu filmul de epocă, regizorul se întoarce la stilul producţiilor sale contemporane precum Asfalt Tango şi, în mai mică măsură, Filantropica. Criticii ar putea uşor să eticheteze filmul drept o producţie minoră în cariera regizorului şi o încercare uşurică de a gâdila publicul, dar 6,9 pe scara Richter are toate şansele să devină ceea ce îi lipseşte cel mai mult cinema-ului românesc: un succes de casă răsunător şi categoric.
Comedie cu accente de muzical, 6,9 pe scara Richter este gândit din start ca un film de public, Caranfil (este şi autorul scenariului) sondând potenţialul comic al eternului tango masculin-feminin, al problemelor de familie şi al situaţiilor de criză de la serviciu. Vecini, şefi, cutremure, amante, taximetrişti, quid pro quo-uri, şuşe şi răsturnări de situaţie, toate îşi fac apariţia la un moment dat în poveste, spre bucuria publicului care cârteşte împotriva minimalismului Noului Val şi rămâne indiferent la premiile luate de acesta pe glob. 6,9 pe scara Richter este un film ultra-românesc, pentru români şi despre grijile lor cotidiene, de la bani la statusul social şi micile fofilări de zi cu zi.
În centrul atenţiei este Tony (Laurenţiu Bănescu), un actor de teatru care, cu doar zile înainte de premiera unui muzical în care deţine rolul principal, află că blocul unde tocmai a cumpărat un apartament e însemnat cu bulină roşie. Problemele cu soţia, Kitty (Maria Obretin), apariţia ca din senin a unui bărbat mai vârstnic (Teodor Corban) care îi spune că este tatăl lui şi coşmarurile despre un cutremur devastator ce va face Bucureştiul una cu pământul, iată terenul fertil pe care Caranfil îşi dezvoltă ataşantul personaj principal, un exemplu al românului de treabă, fără mare talent, fără mari ambiţii, dar mai ales refractar să pună piciorul în prag şi să spună clar ce vrea.
Unul din marile plusuri ale filmului, pe lângă umorul ce face slalom între memorabil şi îndoielnic (durează puţin până când dialogurile scapă de virgula din titlu), sunt interpretările. Bănescu este excelent ales în rolul principal, iar Caranfil îl cultivă încă din 2007, când actorul pe atunci în vârstă de 25 de ani avea o scurtă apariţie în Restul e tăcere şi apărea apoi şi în Closer to the Moon. Maria Obretin, văzută relativ recent într-un rol cvasiisteric din Bucureşti Non-Stop, profită de reacţiile capricioase ale lui Kitty pentru a trece din registru în registru, cu un convingător talent comic, în timp ce Teodor Corban apelează la mult mai celebrul său personaj din Aferim! pentru a-l crea pe Edi, tatăl dispărut din viaţa lui Tony pe când acesta avea doar cinci ani.
6,9 pe scara Richter are un aer de sitcom, cu dialogurile sale exuberante şi întrucâtva familiare, care nu-şi lasă spectatorul să savureze o glumă înainte de a-i ofera una nouă. Nu ne-ar mira deloc ca, o dată confirmată atracţia pentru marele public, personajele să-şi facă loc într-un serial de televiziune, pe sistemul hollywoodian. O abordare degajată şi lejeră face Richter unul dintre cele mai ataşante "feel good movies" realizate vreodată în România.
Comedie cu accente de muzical, 6,9 pe scara Richter este gândit din start ca un film de public, Caranfil (este şi autorul scenariului) sondând potenţialul comic al eternului tango masculin-feminin, al problemelor de familie şi al situaţiilor de criză de la serviciu. Vecini, şefi, cutremure, amante, taximetrişti, quid pro quo-uri, şuşe şi răsturnări de situaţie, toate îşi fac apariţia la un moment dat în poveste, spre bucuria publicului care cârteşte împotriva minimalismului Noului Val şi rămâne indiferent la premiile luate de acesta pe glob. 6,9 pe scara Richter este un film ultra-românesc, pentru români şi despre grijile lor cotidiene, de la bani la statusul social şi micile fofilări de zi cu zi.
În centrul atenţiei este Tony (Laurenţiu Bănescu), un actor de teatru care, cu doar zile înainte de premiera unui muzical în care deţine rolul principal, află că blocul unde tocmai a cumpărat un apartament e însemnat cu bulină roşie. Problemele cu soţia, Kitty (Maria Obretin), apariţia ca din senin a unui bărbat mai vârstnic (Teodor Corban) care îi spune că este tatăl lui şi coşmarurile despre un cutremur devastator ce va face Bucureştiul una cu pământul, iată terenul fertil pe care Caranfil îşi dezvoltă ataşantul personaj principal, un exemplu al românului de treabă, fără mare talent, fără mari ambiţii, dar mai ales refractar să pună piciorul în prag şi să spună clar ce vrea.
Unul din marile plusuri ale filmului, pe lângă umorul ce face slalom între memorabil şi îndoielnic (durează puţin până când dialogurile scapă de virgula din titlu), sunt interpretările. Bănescu este excelent ales în rolul principal, iar Caranfil îl cultivă încă din 2007, când actorul pe atunci în vârstă de 25 de ani avea o scurtă apariţie în Restul e tăcere şi apărea apoi şi în Closer to the Moon. Maria Obretin, văzută relativ recent într-un rol cvasiisteric din Bucureşti Non-Stop, profită de reacţiile capricioase ale lui Kitty pentru a trece din registru în registru, cu un convingător talent comic, în timp ce Teodor Corban apelează la mult mai celebrul său personaj din Aferim! pentru a-l crea pe Edi, tatăl dispărut din viaţa lui Tony pe când acesta avea doar cinci ani.
6,9 pe scara Richter are un aer de sitcom, cu dialogurile sale exuberante şi întrucâtva familiare, care nu-şi lasă spectatorul să savureze o glumă înainte de a-i ofera una nouă. Nu ne-ar mira deloc ca, o dată confirmată atracţia pentru marele public, personajele să-şi facă loc într-un serial de televiziune, pe sistemul hollywoodian. O abordare degajată şi lejeră face Richter unul dintre cele mai ataşante "feel good movies" realizate vreodată în România.
