Părerea criticului
Dacă în filmele sale anterioare personajele tinere ori lipseau cu desăvârşire, ori erau sateliţi ai adulţilor, iată că în Alice T., cel de-al şaselea film al lui Radu Muntean şi al cincilea scris împreună cu Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, adolescenţa îşi face loc în prim-plan. Filmul, a cărui premieră a avut loc ieri în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno, este un captivant portret al unei vârste imposibile, un slalom între neputinţă şi răzvrătire.
Personajul titular este Alice (o foarte bună Andra Guţi), o adolescentă cu o relaţie dificilă cu mama ei adoptivă, Bogdana (o la fel de bună Mihaela Sîrbu). Problemele la liceu ale lui Alice şi reacţiile ei imprevizibile o exasperează pe Bogdana, dar toate aceste neplăceri devin insignifiante atunci când fata lansează bomba: este însărcinată şi vrea să păstreze copilul. Reacţia Bogdanei, nuanţată şi de faptul că aceasta nu a putut avea niciodată copii, şi contrareacţia lui Alice devin coloana vertebrală a unui lungmetraj ce îmbină drama de familie şi povestea unei maturizări.
Pe lângă calităţile sale evidente, Alice T. trebuie lăudat pentru că acoperă o imensă lacună a cinema-ului românesc: adolescenţa şi problemele ei, conflictul între generaţii şi comunicarea aparent imposibilă între acestea. Filmul explorează cu sensibilitate nu doar dificultăţile adolescenţei, o vârstă aflată mereu într-un imposibil echilibru între superficial şi definitiv, ci şi sarcina ingrată de a fi părintele unui adolescent. Dacă multora dintre filmele româneşti li se reproşează că "sunt făcute pentru festivaluri", iată că Alice T. lasă problematica "de export" şi se fixează în centrul familiei, într-o sufragerie comună a numeroase familii, arătând o situaţie ce s-ar putea întâmpla oricui.
Alice T. este în primul rând un film despre neputinţă. Neputinţa de a comunica. Neputinţa de a lua o decizie. Neputinţa de a înţelege consecinţele unui act. Deşi Alice ar putea părea multora un personaj negativ, captiv între agresivitate, lipsa de responsabilitate şi şantaj sentimental, alţii au toate şansele să rezoneze diferit cu această eroină imprevizibilă, aflat în derivă pe o hartă complet lipsită de repere. Alice T. ar fi putut uşor invita la o totală respingere, la o condamnare categorică, dar iată că reuşeşte foarte bine să sublinieze exact caracterul perfectibil al probabil celei mai ingrate vârste.
Poate că Alice este protagonista, dar relaţia ei cu Bogdana comentează ataşant şi eficient suişurile şi coborâşurile comunicării dintre copil şi părinte, indiferent de vârsta acestora. Exasperarea şi suspiciunea, autoritatea şi altruismul, pedeapsa şi recompensa, iată câteva repere ale unei relaţii pentru care nu există răspunsuri şi reacţii preambalate şi care invită la o continuă, epuizantă adaptare. O realitate pe care Alice T. o surprinde eficient şi care ar putea, dacă părinţii şi adolescenţii văd împreună filmul, să deschidă o discuţie mai mult decât constructivă despre dificilul tango dintre cele două generaţii.
Personajul titular este Alice (o foarte bună Andra Guţi), o adolescentă cu o relaţie dificilă cu mama ei adoptivă, Bogdana (o la fel de bună Mihaela Sîrbu). Problemele la liceu ale lui Alice şi reacţiile ei imprevizibile o exasperează pe Bogdana, dar toate aceste neplăceri devin insignifiante atunci când fata lansează bomba: este însărcinată şi vrea să păstreze copilul. Reacţia Bogdanei, nuanţată şi de faptul că aceasta nu a putut avea niciodată copii, şi contrareacţia lui Alice devin coloana vertebrală a unui lungmetraj ce îmbină drama de familie şi povestea unei maturizări.
Pe lângă calităţile sale evidente, Alice T. trebuie lăudat pentru că acoperă o imensă lacună a cinema-ului românesc: adolescenţa şi problemele ei, conflictul între generaţii şi comunicarea aparent imposibilă între acestea. Filmul explorează cu sensibilitate nu doar dificultăţile adolescenţei, o vârstă aflată mereu într-un imposibil echilibru între superficial şi definitiv, ci şi sarcina ingrată de a fi părintele unui adolescent. Dacă multora dintre filmele româneşti li se reproşează că "sunt făcute pentru festivaluri", iată că Alice T. lasă problematica "de export" şi se fixează în centrul familiei, într-o sufragerie comună a numeroase familii, arătând o situaţie ce s-ar putea întâmpla oricui.
Alice T. este în primul rând un film despre neputinţă. Neputinţa de a comunica. Neputinţa de a lua o decizie. Neputinţa de a înţelege consecinţele unui act. Deşi Alice ar putea părea multora un personaj negativ, captiv între agresivitate, lipsa de responsabilitate şi şantaj sentimental, alţii au toate şansele să rezoneze diferit cu această eroină imprevizibilă, aflat în derivă pe o hartă complet lipsită de repere. Alice T. ar fi putut uşor invita la o totală respingere, la o condamnare categorică, dar iată că reuşeşte foarte bine să sublinieze exact caracterul perfectibil al probabil celei mai ingrate vârste.
Poate că Alice este protagonista, dar relaţia ei cu Bogdana comentează ataşant şi eficient suişurile şi coborâşurile comunicării dintre copil şi părinte, indiferent de vârsta acestora. Exasperarea şi suspiciunea, autoritatea şi altruismul, pedeapsa şi recompensa, iată câteva repere ale unei relaţii pentru care nu există răspunsuri şi reacţii preambalate şi care invită la o continuă, epuizantă adaptare. O realitate pe care Alice T. o surprinde eficient şi care ar putea, dacă părinţii şi adolescenţii văd împreună filmul, să deschidă o discuţie mai mult decât constructivă despre dificilul tango dintre cele două generaţii.
