Părerea criticului
Este unul dintre puţinele filme care încep abia după ce se termină, pe parcursul lui neavând altceva de făcut decât să te bucuri de spectacolul magnific al lui Kusturica totul acompaniat de un soundtrack magnific oferit de Goran Bregovic… mereu au făcut echipă bună cei doi… Kusturica din postura de regizor şi Bregovic din postura de compozitor de muzică balcanică. Sunetul de acordeon mi se pare atât de natural… e ca şi cum ai sta pe o terasă undeva printr-un sat din Franţa iar lângă masă ar fi un acordeonist care să amuze clienţii. Ei bine, dacă majoritatea filmelor lui sunt dominate de muzica lui Bregovic filmul de faţă este o combinaţie între muzică balcanică şi acorduri mexicane cântate de mariachi. Rezultatul duetului este degringolada balcanică de care am devenit dependent şi care m-a făcut să caut fiecare film ce poartă semnătura lui Kusturica.
Da, începe după ce se termină pentru că cuantumul de metafore la care apelează Kusturica este atât de mare încât la un moment dat te simţi copleşit. Dacă în cazul „Underground” s-a înroşit Wikipedia sub degetele mele până să îmi dau seama că de fapt fiecare personaj din film reprezenta câte o ţară ce luat parte la războiul balcanic, în cazul de faţă eram gata să îmi sun fosta dirigintă, profesoară de română şi să îi zic: „Doamna, eu nu înţeleg”. Deseori evenimentele din filme par a rămâne fără explicaţii logice, în momentul acela ar cam fi timpul să ne dăm seama că Kusturica a deschis tolba.
Mi-a fost greu şi să dau un nume cronicii pentru că mi-au trecut prea multe prin minte aşa că am zis să îngroş toate titlurile alternative pe care le-aş fi putut alege. De-aia îl ador pe Kusturica, scoate totul de la mine, de-aia cronicile la filmele lui vor fi tot timpul cele mai lungi. Simplul interes cu care cauţi semnificaţii pentru peştele care zboară pe tot parcursul filmului, ambulanţa ce o ia spre lună, lupul polar ce îl salvează pe eschimos, ţestoasele dintre spaghetti, fac ca filmul să aibă o structură gelatinoasă şi să îţi alunele printre degete. E greu să ţii pasul cu Kusturica, de-aia e genial.
Este cel de-al doilea film al lui Kusturica, mă aşteptam să existe unele fisuri în redarea ideilor, chiar aş putea să spun că pare cel mai nekusturican film pe care l-am văzut la el. E fără ţigani, fără lăutari, fără căruţe şi fără pisici folosite drept perii de pantofi (cine a văzut „Underground” ştie despre ce vorbesc) însă asta doar ca şi conţinut pentru că abordarea identică linişteşte. În acest film chiar se pune problema de acting. Dacă în celelalte actorii par luaţi din mediul lor şi puşi în acelaşi mediu şi lăsaţi să îşi facă de cap, aici Faye Dunaway face un rol de zile mare, Johnny Depp la fel şi Lili Taylor de asemenea. Cine ar fi crezut că vom vedea vreodată vreo colaborare între Johnny Depp şi Kusturica?
Subiectul este oarecum irelevant. Depp este „a sort of” cercetător care pare să numere peşti însă de fapt la ascultă gândurile, se întoarce cu chiu cu vai din New York în Arizona spre a duce afacerea unchiului mai departe. Se îndrăgosteşte de Faye Dunaway (care apropo arată incredibil la cei 52 de ani cât a avut când a făcut filmul). Începând s-o cunoască din ce în ce mai bine, Depp îşi dă seama că de fapt Dunaway nici nu este atât de imprevizibilă pe cât pare şi se îndrăgosteşte de fiica acesteia. Pare romantic ce am zis dar nu e. E doar un alt caz în care stilul triumfă asupra materiei, felul în care e tratat subiectul e mai important decât însuşi subiectul.
E un film bizar, e cult, e ca o simfonie în crescendo continuu de-a lui Mozart, e o metaforă cap-coadă. Pff, ce mândră ar fi acum diriga de mine.
Da, începe după ce se termină pentru că cuantumul de metafore la care apelează Kusturica este atât de mare încât la un moment dat te simţi copleşit. Dacă în cazul „Underground” s-a înroşit Wikipedia sub degetele mele până să îmi dau seama că de fapt fiecare personaj din film reprezenta câte o ţară ce luat parte la războiul balcanic, în cazul de faţă eram gata să îmi sun fosta dirigintă, profesoară de română şi să îi zic: „Doamna, eu nu înţeleg”. Deseori evenimentele din filme par a rămâne fără explicaţii logice, în momentul acela ar cam fi timpul să ne dăm seama că Kusturica a deschis tolba.
Mi-a fost greu şi să dau un nume cronicii pentru că mi-au trecut prea multe prin minte aşa că am zis să îngroş toate titlurile alternative pe care le-aş fi putut alege. De-aia îl ador pe Kusturica, scoate totul de la mine, de-aia cronicile la filmele lui vor fi tot timpul cele mai lungi. Simplul interes cu care cauţi semnificaţii pentru peştele care zboară pe tot parcursul filmului, ambulanţa ce o ia spre lună, lupul polar ce îl salvează pe eschimos, ţestoasele dintre spaghetti, fac ca filmul să aibă o structură gelatinoasă şi să îţi alunele printre degete. E greu să ţii pasul cu Kusturica, de-aia e genial.
Este cel de-al doilea film al lui Kusturica, mă aşteptam să existe unele fisuri în redarea ideilor, chiar aş putea să spun că pare cel mai nekusturican film pe care l-am văzut la el. E fără ţigani, fără lăutari, fără căruţe şi fără pisici folosite drept perii de pantofi (cine a văzut „Underground” ştie despre ce vorbesc) însă asta doar ca şi conţinut pentru că abordarea identică linişteşte. În acest film chiar se pune problema de acting. Dacă în celelalte actorii par luaţi din mediul lor şi puşi în acelaşi mediu şi lăsaţi să îşi facă de cap, aici Faye Dunaway face un rol de zile mare, Johnny Depp la fel şi Lili Taylor de asemenea. Cine ar fi crezut că vom vedea vreodată vreo colaborare între Johnny Depp şi Kusturica?
Subiectul este oarecum irelevant. Depp este „a sort of” cercetător care pare să numere peşti însă de fapt la ascultă gândurile, se întoarce cu chiu cu vai din New York în Arizona spre a duce afacerea unchiului mai departe. Se îndrăgosteşte de Faye Dunaway (care apropo arată incredibil la cei 52 de ani cât a avut când a făcut filmul). Începând s-o cunoască din ce în ce mai bine, Depp îşi dă seama că de fapt Dunaway nici nu este atât de imprevizibilă pe cât pare şi se îndrăgosteşte de fiica acesteia. Pare romantic ce am zis dar nu e. E doar un alt caz în care stilul triumfă asupra materiei, felul în care e tratat subiectul e mai important decât însuşi subiectul.
E un film bizar, e cult, e ca o simfonie în crescendo continuu de-a lui Mozart, e o metaforă cap-coadă. Pff, ce mândră ar fi acum diriga de mine.
