Părerea criticului
"Captivi de Crăciun" - Vesel-depresiv
Poezie ironică, prozaism magic
Deloc nu m-a convins, la lectură, scenariul scris de Ana Agopian, Oana Răsuceanu şi Iulia Rugină. Mi s-a părut liniar, nesemnificativ, pierdut în detalii sterile.
A fost de ajuns să văd filmul Iuliei Rugină, ca să-mi dau seama cât mă înşelasem. Fără a cunoaşte exact condiţiile genezei şi creşterii acestui proiect, mai ales în sensul colaborării dintre regisoare şi celealte două coscenariste, îndrăznesc totuşi să afirm că e un caz fericit de film de autor - în sensul că scenariul şi regia fac corp comun. Dacă, citită, povestea nu pare să spună mare lucru, acest efect înşelător se datorează exclusiv faptului că a fost scrisă avându-se în minte toate dezvoltările amănunţite ulterioare, de tip vizual şi comportamental, care fac de fapt esenţa filmului. Într-adevăr, "Captivi de Crăciun" este, aşa cum spun realizatoarele, un film "despre gesturi mici. (...) Şi oameni." (Am exclus intenţionat componenta "Poveşti mari" din declaraţie - să fim serioşi: nu e vorba de aşa ceva. Slavă Domnului, ceea ce rămâne e în orice caz foarte bun.)
Structurat cu deliberare aproape liniar, fără majoritatea elementelor componente ale unei paradigme clasice, scenariul evită din start rigorile dramaturgice, propunându-şi doar rolul de postament al unei regii extrem de rafinate. De la cap la coadă, toate imaginile sunt elaborate, construite savant dar şi discret, şi pline de poezie - într-un contrast accentuat cu prozaismul crud al situaţiei: ce poate fi mai antipoetic decât să-ţi petreci Crăciunul dârdâind imobilizat într-o haltă înzăpezită, alături de trei necunoscuţi, doi funcţionari robotizaţi şi un Santa Claus mecanic care repetă exasperant formula cretină: "Ho-ho-ho, Mewwy Cwistmas!" ori de câte ori trece cineva pe lângă el...? La nivel uman, setupul aminteşte aproape explicit de celebrul «l'enfer, ce sont les autres» al lui Sartre - şi chiar dacă autoarele au vrut să se ferească de un posibil epigonism, cred totuşi că, în condiţiile existente, s-ar fi impus dezvoltări conflictuale mai intense (cu atât mai mult cu cât personajul Mădălinei Ghiţescu are un temperament extrem de inflamabil, care evidenţiază şi mai mult, prin contrast, calmul exagerat al celorlalţi trei tovarăşi de suferinţă).
Pornind de aici, se dezvoltă a doua virtute regisorală a filmului - aceea a comportamentelor umane, regăsite în sintagma "gesturi mici". Cum spuneam, poeticitatea imaginii intră în contrapunct cu acţiunile prozaice ale personajelor - din care se constituie principala zonă de interes a filmului. Aici, se îmbină cum nu se poate mai interesant credibilitatea şi absurdul - recunoaştem acele situaţii de viaţă speciale în care spunem: "parc-ar fi un film". Preumblările celor patru printre nămeţii ce transfigurează decorul micii gări, relaţiile spaţiale cu fantoşa vorbitoare şi perversul ei senzor, schimburile de replici limitate până sub limita umanului cu impiegata automatizată şi taciturnul lucrător, şi evident interacţiunile lor reciproce, construiesc un tablou uman halucinant, vesel-depresiv de-ţi vine să sari într-un picior cântând marşul funebru în ritm de hiphop cu acompaniaent de colinde. Fără a plictisi nici un moment, filmul nu-ţi spune nimic în mod explicit - te încarcă doar de stare şi te lasă pe gânduri.
Contribuie la asta şi lucrul cu actorii - se evidenţiază pe departe Mădălina Ghiţescu, hiperactivă şi colerică, într-un amestec de gâsculiţism violent şi candoare absolută, capabilă să mitralieze cu o dezinvoltură incredibilă cele mai kilometrice fraze cu fiecare prepoziţie şi conjuncţie împodobită de câte un "în pula mea" fără a glisa nici un moment spre vulgaritate. Ozana Oancea e naturală şi mai ales vizuală, într-o compoziţie distinsă prin discreţie, Bogdan Dumitrache sugerează laconic un anume tip de intelectual contemporan mai mult informat decât cult, şi cu înclinaţii melomane de orientare modernă, iar Cristian Popa construieşte credibil un alt chip al stereotipiei uşor tălâmbe. De remarcat şi schiţele celor doi actori veterani: Emilia Dobrin, marşând pe câteva replici stas intercalate cu câte o nuanţă omenească şi un singur cadru de priviri mobile, la ghişeu, şi Constantin Cojocaru, care joacă numai din expresii fizionomice de o stranie cvasi-imobilitate.
Chiar dacă natura acestui comentariu a determinat deja acoperirea totală a compartimentului imagine, se impune s-o menţionăm explicit pe Ana Drăghici, nu numai pentru virtuţile plastice ale fotografiei, ci şi datorită puterii de a insinua, dincolo de periferiile spaţiului atât de limitat al acţiunii, misterele unui no man's land aproape magic - magie ce sfârşeşte prin a se contura, în cheie ironică, tocmai în cadrul final, cu aprinderea beculeţelor din cei doi brazi. Adică, încheierea cea mai nimerită a unui film căruia îi doresc să-şi confirme, în timp, impresia de prim pas făcut cu dreptul.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 decembrie, 2010, 13:10-14:01
Bucureşti, România
Poezie ironică, prozaism magic
Deloc nu m-a convins, la lectură, scenariul scris de Ana Agopian, Oana Răsuceanu şi Iulia Rugină. Mi s-a părut liniar, nesemnificativ, pierdut în detalii sterile.
A fost de ajuns să văd filmul Iuliei Rugină, ca să-mi dau seama cât mă înşelasem. Fără a cunoaşte exact condiţiile genezei şi creşterii acestui proiect, mai ales în sensul colaborării dintre regisoare şi celealte două coscenariste, îndrăznesc totuşi să afirm că e un caz fericit de film de autor - în sensul că scenariul şi regia fac corp comun. Dacă, citită, povestea nu pare să spună mare lucru, acest efect înşelător se datorează exclusiv faptului că a fost scrisă avându-se în minte toate dezvoltările amănunţite ulterioare, de tip vizual şi comportamental, care fac de fapt esenţa filmului. Într-adevăr, "Captivi de Crăciun" este, aşa cum spun realizatoarele, un film "despre gesturi mici. (...) Şi oameni." (Am exclus intenţionat componenta "Poveşti mari" din declaraţie - să fim serioşi: nu e vorba de aşa ceva. Slavă Domnului, ceea ce rămâne e în orice caz foarte bun.)
Structurat cu deliberare aproape liniar, fără majoritatea elementelor componente ale unei paradigme clasice, scenariul evită din start rigorile dramaturgice, propunându-şi doar rolul de postament al unei regii extrem de rafinate. De la cap la coadă, toate imaginile sunt elaborate, construite savant dar şi discret, şi pline de poezie - într-un contrast accentuat cu prozaismul crud al situaţiei: ce poate fi mai antipoetic decât să-ţi petreci Crăciunul dârdâind imobilizat într-o haltă înzăpezită, alături de trei necunoscuţi, doi funcţionari robotizaţi şi un Santa Claus mecanic care repetă exasperant formula cretină: "Ho-ho-ho, Mewwy Cwistmas!" ori de câte ori trece cineva pe lângă el...? La nivel uman, setupul aminteşte aproape explicit de celebrul «l'enfer, ce sont les autres» al lui Sartre - şi chiar dacă autoarele au vrut să se ferească de un posibil epigonism, cred totuşi că, în condiţiile existente, s-ar fi impus dezvoltări conflictuale mai intense (cu atât mai mult cu cât personajul Mădălinei Ghiţescu are un temperament extrem de inflamabil, care evidenţiază şi mai mult, prin contrast, calmul exagerat al celorlalţi trei tovarăşi de suferinţă).
Pornind de aici, se dezvoltă a doua virtute regisorală a filmului - aceea a comportamentelor umane, regăsite în sintagma "gesturi mici". Cum spuneam, poeticitatea imaginii intră în contrapunct cu acţiunile prozaice ale personajelor - din care se constituie principala zonă de interes a filmului. Aici, se îmbină cum nu se poate mai interesant credibilitatea şi absurdul - recunoaştem acele situaţii de viaţă speciale în care spunem: "parc-ar fi un film". Preumblările celor patru printre nămeţii ce transfigurează decorul micii gări, relaţiile spaţiale cu fantoşa vorbitoare şi perversul ei senzor, schimburile de replici limitate până sub limita umanului cu impiegata automatizată şi taciturnul lucrător, şi evident interacţiunile lor reciproce, construiesc un tablou uman halucinant, vesel-depresiv de-ţi vine să sari într-un picior cântând marşul funebru în ritm de hiphop cu acompaniaent de colinde. Fără a plictisi nici un moment, filmul nu-ţi spune nimic în mod explicit - te încarcă doar de stare şi te lasă pe gânduri.
Contribuie la asta şi lucrul cu actorii - se evidenţiază pe departe Mădălina Ghiţescu, hiperactivă şi colerică, într-un amestec de gâsculiţism violent şi candoare absolută, capabilă să mitralieze cu o dezinvoltură incredibilă cele mai kilometrice fraze cu fiecare prepoziţie şi conjuncţie împodobită de câte un "în pula mea" fără a glisa nici un moment spre vulgaritate. Ozana Oancea e naturală şi mai ales vizuală, într-o compoziţie distinsă prin discreţie, Bogdan Dumitrache sugerează laconic un anume tip de intelectual contemporan mai mult informat decât cult, şi cu înclinaţii melomane de orientare modernă, iar Cristian Popa construieşte credibil un alt chip al stereotipiei uşor tălâmbe. De remarcat şi schiţele celor doi actori veterani: Emilia Dobrin, marşând pe câteva replici stas intercalate cu câte o nuanţă omenească şi un singur cadru de priviri mobile, la ghişeu, şi Constantin Cojocaru, care joacă numai din expresii fizionomice de o stranie cvasi-imobilitate.
Chiar dacă natura acestui comentariu a determinat deja acoperirea totală a compartimentului imagine, se impune s-o menţionăm explicit pe Ana Drăghici, nu numai pentru virtuţile plastice ale fotografiei, ci şi datorită puterii de a insinua, dincolo de periferiile spaţiului atât de limitat al acţiunii, misterele unui no man's land aproape magic - magie ce sfârşeşte prin a se contura, în cheie ironică, tocmai în cadrul final, cu aprinderea beculeţelor din cei doi brazi. Adică, încheierea cea mai nimerită a unui film căruia îi doresc să-şi confirme, în timp, impresia de prim pas făcut cu dreptul.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 decembrie, 2010, 13:10-14:01
Bucureşti, România
