Părerea criticului
"Caravana cinematografică" - Corolar dus de-a dura
Un nou pas spre post-minimalism
Ioan Groşan e un geniu al umorului literar inteligent. L-am descoperit în anii '80, când semna în "Ştiinţă şi tehnică" irezistibila "Odiseea spaţială 2084", a navei Bourul (ulterior aveam să-l identific şi ca principal autor al acelor savuros-incendiare satire la adresa comunismului publicate sub titulatura "Ars Amatoria" - apropo, am păstrat destule, şi-ntr-o bună zi, când voi avea timp, le transcriu şi le pun pe net!) Ironia sa absurd-scăpărătoare şi-a regăsit un debuşeu ideal în acest text despre culturalizarea heirupistă a maselor, la sfârşitul obsedantului deceniu (una dintre perioadele istorice predilecte ale autorului). Ar fi fost cel mai firesc şi dezirabil lucru ca noul lung-metraj al lui Titus Muntean să-şi valorifice din plin şansa nesperată a unei asemenea surse, cu toată bogăţia ei de stil şi semnificaţii.
Ca să scurtăm drumul până la concluzie: filmul e bun, dar situat nedrept de jos faţă de nivelul pe care l-ar fi putut atinge. Are mari calităţi, însă şi goluri cât casa - dintre care cele mai grave sunt în scenariu. Peste tot în scenariu, de la cap la coadă. Nu e o noutate că n-am avut niciodată o şcoală de scenarişti, şi nici acuma n-o prea avem, oricât se strofoacă bieţii profesori de la C.A.V. (U.N.A.T.C.) să se facă virgulă că muncesc cu şi mai bieţii studenţi. La noi, încă se mai crede că dramaturgia de film e un fel de rudă mai săracă a regiei (sau, cum scotea nu demult Piţa una din puţu' gândirii, glăsuindu-le copiilor, "o listă cu ce ai de filmat"), şi că a scrie un scenariu se reduce la a muta proza la persoana a treia indicativ prezent, a păstra numai ce se vede şi se aude, şi a pune capete de secvenţă. De funcţii, ritmeme, acte, paradigme, plot-point-uri şi alte alea, toată lumea vorbeşte şi vorbind rămâne.
Ar fi scuzabil, aşadar, că scriptul lui Titus Muntean e ca şi inexistent. În literatură, poţi să te joci cu fel de fel de formule, poţi să te bazezi pe impactul verbului şi inefabilul stilului, pe profunzimea ideii şi inteligenţa discursului - chiar şi dacă le ordonezi liniar, uniform, nepretenţios. În cinema, din păcate, nu merge - aşa că, regret sincer, dar povestea scârţâie. Nu e decât o înşiruire de secvenţe însăilată în cel mai amatoricesc mod posibil, fără articulaţii dramaturgice solide, fără creşteri de tensiune reale (ci doar mimate), fără obligatoriile pendulări între expectativă şi realizare care fac un film să meargă înainte. Intenţiile sunt splendide, dar finalizate doar parţial. Motivaţile personajelor, bine concepute şi demarate incitant, rămân în faza de schiţă. Cel mai clar se observă această dualitate alb-negru în cazul Tovarăşului Tavi, idealist-colericul politruc venit să ridice nivelul ţărănimii muncitoare. Personajul lui Dorian Boguţă porneşte de la o schiţă excelentă, şi e creionat în tuşe apăsate şi abile - dar nu reuşeşte nici un moment să se desprindă de stadiul unui simplu contur (precis trasat, dar neumplut cu nimic). Cel mai clar se observă acest lucru în punctele culminante ale relaţiei cu bibliotecara. Acolo, Muntean şi Boguţă ating în treacăt sublimul caracterologic - şi nu se prind! Nici de el, nici de vecinătatea lui! Încercarea lui Tavi de a-şi cuceri aleasa printr-un haloimăs grotesc de limbaj de lemn, automatisme verbale, Bolintineanu şi propagandă comunistă face să se întrezărească, incert dar şi incitant, umanitatea personajului - un tânăr spălat bine pe creier, îndoctrinat şi dezumanizat, care chiar crede sincer în toate inepţiile incoerente pe care le debitază dislexic, printre ieşiri isterice. Personajul Tavi mergea pe drumul spre un arhetip al comunistului naiv, închistat în fanfaronadele lui demagogice pe care le ia de bune cu deplină candoare, nătărăul - acel soi de condamnat al istoriei pe care n-ai cum să-l urăşti până la capăt. Din păcate, şansa se spulberă în minutele imediat următoare, când activistul în drum spre ieşirea din sat, pradă unui suprem puseu orgolios-hormonal, se abate din drum pentru ultima oară pe la bibliotecară, ca s-o violeze scurt şi la obiect. Trimiterea de natură socială e evidentă - dar complet lipsită de orice susţinere. Nimic din portretul de până atunci a lui Tavi nu amorsa o asemenea ieşire, şi nici creşterea de tensiune din secvenţa premergătoare nu ajunge până acolo - e mai mult curte platonic-proletară decât acumulare senzuală. Aşa cum şi alţi interlocutori opinau, violul rămâne în sine, compromiţând în mare măsură ceea ce-ar fi trebuit să încununeze - un corolar dus de-a dura.
Pe lângă eşecul acestui ipotetic twist final, un alt rateu surprinzător este cel al prezumptivului punct culminant - proiecţia de film pentru care se făcuse atâta caz, însuşi scopul principal al deloc-eroicului protagonist. Trei sferturi din poveste, Tavi şi Anton se dau de ceasul morţii să le arate ţăranilor o peliculă sovietică despre căderea Berlinului - înfruntând vicisitudinile naturii, lipsa de curent electric, accidentele şi boroboaţele de tot felul, angajându-se în tactici perfide, cu şireticuri, turnătorii şi varii planuri de contingenţă. Şi când colo, măreaţa realizare a scopului se dizolvă într-o secvenţă oarecare, angajată de undeva de pe la mijloc, în care tot ce se întâmplă mai deosebit e că retardatul satului se sperie de exploziile de pe ecran şi face o criză de epilepsie. Însăşi cheia filmului e ratată pe ambele planuri - şi ca semnificaţie, şi ca nivel de tensiune şi forţă expresivă.
Din fericire, principalele neajunsuri se încheie cam aici, lăsând încă destule şanse regiei lui Titus Muntean, şi actorilor, să îndrepte lucrurile. Avem toate motivele să-i acordăm autorului deplină încredere că, în tandem cu un scenarist competent, va urma o evoluţie cu adevărat spectaculoasă - căci marea sa calitate este arta naraţiunii, reuşind să transforme chiar şi povestioara liniară de mai sus într-un spectacol cinematografic care se urmăreşte cu sufletul la gură şi se aplaudă din toată inima. Universul rural din Mogoş are o personalitate aparte, puternic conturată, la nivel atât uman cât şi vizual. Siluetele strâmbe ale ţăranilor înfofoliţi în foi de cort, prin ploaie, ascund poveşti şi taine numai de ei ştiute, proprii satului românesc, cu inefabilul său pe cât de ieftinit prin clişeizare, pe-atât de consistent în fond - iar Muntean ştie să-l simtă, să-l surprindă, să-l citească, şi... să-l picteze cu camera de filmat (evident, inclusiv prin aportul lui Vivi Drăgan Vasile, care când are-n faţa obiectivului un subiect imagistic vizual generos - şi condiţii propice pentru a-l valorifica - nu se lasă până nu-l stoarce la maximum de toate resursele sale plastice). Sinteza audiovizuală se întregeşte cu ajutorul partiturilor originale ale lui Vasile Şirli - care, deşi împrumută cam mult din sonoritatea faimosului "Fiddler on the Roof", rimează perfect cu marca de umor preluată de la Groşan - şi, la rândul ei, amplificată abil şi inspirat de Titus Muntean. Tipologiile şi caracterele sunt doar atât de caricaturale cât să nu-şi piardă credibilitatea, grupate în mizanscenele atent elaborate ale câtorva secvenţe savuroase - îmi vin în minte gustarea luată tacticos în spatele dubei pe care ar fi trebuit s-o împingă, sau "dezbaterea" transformată în cină şi beţie (cu ecouri clare din "Balanţa"). Le dau viaţă (cu adevărat, nu doar ca simplu clişeu verbal), pe lângă Dorian Boguţă (cât se putea de bun, într-un rol atât de... parţial finalizat din scriitură), Johnny Georgescu, viguros şi fără complexe cum îl ştim (urcând încă o treaptă pe scara unei cariere de o rară disponibilitate, ingorată vreme de aproape trei decenii), Nicolae Urs, un director de şcoală versatil şi alunecos (deşi cu unele scăpări pe panta teatralismului), şi mai ales Mircea Diaconu, repus în drepturi după blasfemiile de casting din "Poker" sau "Ticăloşii" (de remarcat că personajul lui, Primarul, e încă mai inconsistent şi schematic decât al lui Boguţă - dar tezaurul său de talent şi experienţă, conjugat cu simţul cert al lui Titus Muntean în lucrul cu actorii, reuşeşte fără probleme să umple golurile).
Luat în ansamblul său, la prima vedere filmul nu poate evita paralelismul cu "Nunta mută" a lui Horaţiu Mălăele: aceeaşi epocă, acelaşi univers social, subiect similar, constelaţie de personaje compusă asemănător. Diferenţele constă, firesc, în formulele de abordare - mai teatral, referenţial şi pitoresc la Mălăele, mai realist, satiric şi compact la Muntean. Ne mai aminteşte în mod clar şi de "Tache", al lui Igor Cobileanski - acelaşi tip de comedie rectilinie, care trăieşte prin succesiunea propriilor poante (deşi, acolo, scenariul Marei Nicolescu era mult mai precis articulat, slavă Domnului!). Cel mai semnificativ din toate, însă, mi se pare modul cum filmul lui Titus Muntean se integrează în evoluţia actuală a cinematografului românesc. De un an şi mai bine, deja, ne aflăm înscrişi pe traseul trecerii dincolo de minimalism - curentul estetic care ne-a scos din nefiinţa putrefiată în care ne scufundaseră dinozaurii, dând fiinţă pentru prima dată în istorie, dacă nu unei "şcoli româneşti", sau măcar unui "nou val", în orice caz unei generaţii de înaltă valoare artistică şi cu o identitate limpede definită. Denigratorii care până nu demult se încăpăţânau să conteste evidenţa, au schimbat acum macazul pe linia acuzaţiilor fără nici un suport, de autopastişare şi manierizare - unul dintre cele mai gogonate panseuri în circulaţie este acela cu "filmul despre gospodina care pune murături", emitentul avântându-se să-l plaseze chiar şi în timp: "peste cinci ani" - adică, philosophus mansissism la (cap) pătrat. Alţii delirează într-o veselie continuă că, vezi-dumneata, de-acuma toţi tinerii îi copiază pe minimalişti - aberaţie despre care e greu să-i spui dacă-i minciună deliberată, sau curat paralelism cu realitatea. Care realitate este aceea că, atâta vreme cât principalii titulari ai genului (Puiu, Porumboiu, Muntean, Jude, Sitaru) par să mai fie deocamdată consecvenţi cu ei înşişi (cel puţin până le vom vedea următoarele filme), toţi aceia care le urmează, preluând în chip firesc valorile minimaliste de largă anvergură, le convertesc totuşi în căutarea unor formule noi - după cum se observă mai ales la Florin Şerban şi Constantin Popescu jr., dar şi la Cristian Mungiu şi Andrei Gruzsniczki, ba încă şi la Bobby Păunescu, oricât se mai simte în filmul său de debut influenţa lui Cristi Puiu. Pe această direcţie merge şi Titus Muntean cu a sa "Caravană cinematografică" - şi, cu toate plusurile şi minusurile pe care i le-am relevat mai sus, merge totuşi destul de bine!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2010, h. 19:00-21:13
Bucureşti, România
Un nou pas spre post-minimalism
Ioan Groşan e un geniu al umorului literar inteligent. L-am descoperit în anii '80, când semna în "Ştiinţă şi tehnică" irezistibila "Odiseea spaţială 2084", a navei Bourul (ulterior aveam să-l identific şi ca principal autor al acelor savuros-incendiare satire la adresa comunismului publicate sub titulatura "Ars Amatoria" - apropo, am păstrat destule, şi-ntr-o bună zi, când voi avea timp, le transcriu şi le pun pe net!) Ironia sa absurd-scăpărătoare şi-a regăsit un debuşeu ideal în acest text despre culturalizarea heirupistă a maselor, la sfârşitul obsedantului deceniu (una dintre perioadele istorice predilecte ale autorului). Ar fi fost cel mai firesc şi dezirabil lucru ca noul lung-metraj al lui Titus Muntean să-şi valorifice din plin şansa nesperată a unei asemenea surse, cu toată bogăţia ei de stil şi semnificaţii.
Ca să scurtăm drumul până la concluzie: filmul e bun, dar situat nedrept de jos faţă de nivelul pe care l-ar fi putut atinge. Are mari calităţi, însă şi goluri cât casa - dintre care cele mai grave sunt în scenariu. Peste tot în scenariu, de la cap la coadă. Nu e o noutate că n-am avut niciodată o şcoală de scenarişti, şi nici acuma n-o prea avem, oricât se strofoacă bieţii profesori de la C.A.V. (U.N.A.T.C.) să se facă virgulă că muncesc cu şi mai bieţii studenţi. La noi, încă se mai crede că dramaturgia de film e un fel de rudă mai săracă a regiei (sau, cum scotea nu demult Piţa una din puţu' gândirii, glăsuindu-le copiilor, "o listă cu ce ai de filmat"), şi că a scrie un scenariu se reduce la a muta proza la persoana a treia indicativ prezent, a păstra numai ce se vede şi se aude, şi a pune capete de secvenţă. De funcţii, ritmeme, acte, paradigme, plot-point-uri şi alte alea, toată lumea vorbeşte şi vorbind rămâne.
Ar fi scuzabil, aşadar, că scriptul lui Titus Muntean e ca şi inexistent. În literatură, poţi să te joci cu fel de fel de formule, poţi să te bazezi pe impactul verbului şi inefabilul stilului, pe profunzimea ideii şi inteligenţa discursului - chiar şi dacă le ordonezi liniar, uniform, nepretenţios. În cinema, din păcate, nu merge - aşa că, regret sincer, dar povestea scârţâie. Nu e decât o înşiruire de secvenţe însăilată în cel mai amatoricesc mod posibil, fără articulaţii dramaturgice solide, fără creşteri de tensiune reale (ci doar mimate), fără obligatoriile pendulări între expectativă şi realizare care fac un film să meargă înainte. Intenţiile sunt splendide, dar finalizate doar parţial. Motivaţile personajelor, bine concepute şi demarate incitant, rămân în faza de schiţă. Cel mai clar se observă această dualitate alb-negru în cazul Tovarăşului Tavi, idealist-colericul politruc venit să ridice nivelul ţărănimii muncitoare. Personajul lui Dorian Boguţă porneşte de la o schiţă excelentă, şi e creionat în tuşe apăsate şi abile - dar nu reuşeşte nici un moment să se desprindă de stadiul unui simplu contur (precis trasat, dar neumplut cu nimic). Cel mai clar se observă acest lucru în punctele culminante ale relaţiei cu bibliotecara. Acolo, Muntean şi Boguţă ating în treacăt sublimul caracterologic - şi nu se prind! Nici de el, nici de vecinătatea lui! Încercarea lui Tavi de a-şi cuceri aleasa printr-un haloimăs grotesc de limbaj de lemn, automatisme verbale, Bolintineanu şi propagandă comunistă face să se întrezărească, incert dar şi incitant, umanitatea personajului - un tânăr spălat bine pe creier, îndoctrinat şi dezumanizat, care chiar crede sincer în toate inepţiile incoerente pe care le debitază dislexic, printre ieşiri isterice. Personajul Tavi mergea pe drumul spre un arhetip al comunistului naiv, închistat în fanfaronadele lui demagogice pe care le ia de bune cu deplină candoare, nătărăul - acel soi de condamnat al istoriei pe care n-ai cum să-l urăşti până la capăt. Din păcate, şansa se spulberă în minutele imediat următoare, când activistul în drum spre ieşirea din sat, pradă unui suprem puseu orgolios-hormonal, se abate din drum pentru ultima oară pe la bibliotecară, ca s-o violeze scurt şi la obiect. Trimiterea de natură socială e evidentă - dar complet lipsită de orice susţinere. Nimic din portretul de până atunci a lui Tavi nu amorsa o asemenea ieşire, şi nici creşterea de tensiune din secvenţa premergătoare nu ajunge până acolo - e mai mult curte platonic-proletară decât acumulare senzuală. Aşa cum şi alţi interlocutori opinau, violul rămâne în sine, compromiţând în mare măsură ceea ce-ar fi trebuit să încununeze - un corolar dus de-a dura.
Pe lângă eşecul acestui ipotetic twist final, un alt rateu surprinzător este cel al prezumptivului punct culminant - proiecţia de film pentru care se făcuse atâta caz, însuşi scopul principal al deloc-eroicului protagonist. Trei sferturi din poveste, Tavi şi Anton se dau de ceasul morţii să le arate ţăranilor o peliculă sovietică despre căderea Berlinului - înfruntând vicisitudinile naturii, lipsa de curent electric, accidentele şi boroboaţele de tot felul, angajându-se în tactici perfide, cu şireticuri, turnătorii şi varii planuri de contingenţă. Şi când colo, măreaţa realizare a scopului se dizolvă într-o secvenţă oarecare, angajată de undeva de pe la mijloc, în care tot ce se întâmplă mai deosebit e că retardatul satului se sperie de exploziile de pe ecran şi face o criză de epilepsie. Însăşi cheia filmului e ratată pe ambele planuri - şi ca semnificaţie, şi ca nivel de tensiune şi forţă expresivă.
Din fericire, principalele neajunsuri se încheie cam aici, lăsând încă destule şanse regiei lui Titus Muntean, şi actorilor, să îndrepte lucrurile. Avem toate motivele să-i acordăm autorului deplină încredere că, în tandem cu un scenarist competent, va urma o evoluţie cu adevărat spectaculoasă - căci marea sa calitate este arta naraţiunii, reuşind să transforme chiar şi povestioara liniară de mai sus într-un spectacol cinematografic care se urmăreşte cu sufletul la gură şi se aplaudă din toată inima. Universul rural din Mogoş are o personalitate aparte, puternic conturată, la nivel atât uman cât şi vizual. Siluetele strâmbe ale ţăranilor înfofoliţi în foi de cort, prin ploaie, ascund poveşti şi taine numai de ei ştiute, proprii satului românesc, cu inefabilul său pe cât de ieftinit prin clişeizare, pe-atât de consistent în fond - iar Muntean ştie să-l simtă, să-l surprindă, să-l citească, şi... să-l picteze cu camera de filmat (evident, inclusiv prin aportul lui Vivi Drăgan Vasile, care când are-n faţa obiectivului un subiect imagistic vizual generos - şi condiţii propice pentru a-l valorifica - nu se lasă până nu-l stoarce la maximum de toate resursele sale plastice). Sinteza audiovizuală se întregeşte cu ajutorul partiturilor originale ale lui Vasile Şirli - care, deşi împrumută cam mult din sonoritatea faimosului "Fiddler on the Roof", rimează perfect cu marca de umor preluată de la Groşan - şi, la rândul ei, amplificată abil şi inspirat de Titus Muntean. Tipologiile şi caracterele sunt doar atât de caricaturale cât să nu-şi piardă credibilitatea, grupate în mizanscenele atent elaborate ale câtorva secvenţe savuroase - îmi vin în minte gustarea luată tacticos în spatele dubei pe care ar fi trebuit s-o împingă, sau "dezbaterea" transformată în cină şi beţie (cu ecouri clare din "Balanţa"). Le dau viaţă (cu adevărat, nu doar ca simplu clişeu verbal), pe lângă Dorian Boguţă (cât se putea de bun, într-un rol atât de... parţial finalizat din scriitură), Johnny Georgescu, viguros şi fără complexe cum îl ştim (urcând încă o treaptă pe scara unei cariere de o rară disponibilitate, ingorată vreme de aproape trei decenii), Nicolae Urs, un director de şcoală versatil şi alunecos (deşi cu unele scăpări pe panta teatralismului), şi mai ales Mircea Diaconu, repus în drepturi după blasfemiile de casting din "Poker" sau "Ticăloşii" (de remarcat că personajul lui, Primarul, e încă mai inconsistent şi schematic decât al lui Boguţă - dar tezaurul său de talent şi experienţă, conjugat cu simţul cert al lui Titus Muntean în lucrul cu actorii, reuşeşte fără probleme să umple golurile).
Luat în ansamblul său, la prima vedere filmul nu poate evita paralelismul cu "Nunta mută" a lui Horaţiu Mălăele: aceeaşi epocă, acelaşi univers social, subiect similar, constelaţie de personaje compusă asemănător. Diferenţele constă, firesc, în formulele de abordare - mai teatral, referenţial şi pitoresc la Mălăele, mai realist, satiric şi compact la Muntean. Ne mai aminteşte în mod clar şi de "Tache", al lui Igor Cobileanski - acelaşi tip de comedie rectilinie, care trăieşte prin succesiunea propriilor poante (deşi, acolo, scenariul Marei Nicolescu era mult mai precis articulat, slavă Domnului!). Cel mai semnificativ din toate, însă, mi se pare modul cum filmul lui Titus Muntean se integrează în evoluţia actuală a cinematografului românesc. De un an şi mai bine, deja, ne aflăm înscrişi pe traseul trecerii dincolo de minimalism - curentul estetic care ne-a scos din nefiinţa putrefiată în care ne scufundaseră dinozaurii, dând fiinţă pentru prima dată în istorie, dacă nu unei "şcoli româneşti", sau măcar unui "nou val", în orice caz unei generaţii de înaltă valoare artistică şi cu o identitate limpede definită. Denigratorii care până nu demult se încăpăţânau să conteste evidenţa, au schimbat acum macazul pe linia acuzaţiilor fără nici un suport, de autopastişare şi manierizare - unul dintre cele mai gogonate panseuri în circulaţie este acela cu "filmul despre gospodina care pune murături", emitentul avântându-se să-l plaseze chiar şi în timp: "peste cinci ani" - adică, philosophus mansissism la (cap) pătrat. Alţii delirează într-o veselie continuă că, vezi-dumneata, de-acuma toţi tinerii îi copiază pe minimalişti - aberaţie despre care e greu să-i spui dacă-i minciună deliberată, sau curat paralelism cu realitatea. Care realitate este aceea că, atâta vreme cât principalii titulari ai genului (Puiu, Porumboiu, Muntean, Jude, Sitaru) par să mai fie deocamdată consecvenţi cu ei înşişi (cel puţin până le vom vedea următoarele filme), toţi aceia care le urmează, preluând în chip firesc valorile minimaliste de largă anvergură, le convertesc totuşi în căutarea unor formule noi - după cum se observă mai ales la Florin Şerban şi Constantin Popescu jr., dar şi la Cristian Mungiu şi Andrei Gruzsniczki, ba încă şi la Bobby Păunescu, oricât se mai simte în filmul său de debut influenţa lui Cristi Puiu. Pe această direcţie merge şi Titus Muntean cu a sa "Caravană cinematografică" - şi, cu toate plusurile şi minusurile pe care i le-am relevat mai sus, merge totuşi destul de bine!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2010, h. 19:00-21:13
Bucureşti, România
