Părerea criticului
In filmul sau Mighty Aphrodite/Chemarea Afroditei, personajul Cassandra striga: "Vad dezastru.Vad catastrofa. Mai rau, vad avocati!" Tot asta vedea si Woody Allen cand a scris Visul Cassandrei.
Avem doi frati, un unchi, un proces si o propunere. Ca de obicei in ultimele filme ale lui Woody Allen, cele patru ingrediente se dovedesc a fi un amestec exploziv. Propunerea (si recompensa, desigur) nu fac decat sa distruga vietile ingredientelor umane in loc sa le indeplineasca acestora dorintele (dintre cele mai meschine).
Ewan McGregor si Colin Farrell sunt doi frati londonezi, Ian si Terry, pe care un preot i-ar prezenta drept macinati unul de ambitie, celalalt de viciu. Ian vrea sa-si deschida un lant hotelier, scapand astfel de obositoarea (si nu extrem de profitabila) afacere a familiei, un mic restaurant de care are grija dupa ce tatal sau a trebuit sa se retraga din pricina unor probleme de sanatate. Terry, in schimb, pariaza la greu si, daca intr-o vreme norocul i-a suras, acum pierde din plin.
Salvarea amandurora pare a fi eroul familiei, unchiul Howard (Tom Wilkinson), proprietarul unui lant de clinici de chirurgie estetica si posibilul furnizor de suficient cash pentru a rezolva toate problemele. Numai ca Howard are si el nevoie de un ajutor, iar de aici pana la o propunere reciproc favorabila nu mai e decat un pas: daca Terry si Ian l-ar ucide pe un fost asociat al unchiului, martor-cheie intr-un proces care i-ar distruge acestuia cariera, cei doi ar primi suficienti bani pentru a se retrage pentru totdeauna pe ceea ce pare singura zona luminoasa din viata lor: barca Visul Cassandrei.
Incursiune mai intunecata decat de obicei in lumea lacomiei, a ispitelor, a crimei si (lucru destul de neasteptat la regizor) a moralitatii, Cassandra’s Dream ne arata un Woody Allen parca plictisit de giumbuslucurile sale in acelasi timp mortale si inofensive din filmele anterioare. Seria sa londoneza (aceasta se sfarseste cu Visul Cassandrei) incalca entuziast toate cele zece porunci, intr-un stil care-ti evoca un chipes gentleman britanic plimbandu-se vioi prin Hyde Park si retragandu-se apoi in resedinta sa, pentru a-si ucide, in solitudine, menajera. Visul Cassandrei se bazeaza mai putin pe latura amuzanta a faradelegii (celebrele vorbe de duh ale lui Allen lipsesc aproape cu desavasire aici) si pedaleaza mai degraba pe lupta cu contiinta (vor ucide sau nu cei doi frati, aceasta e-ntrebarea).
Dintre cei doi actori principali, Farrell este cel mai bun (probabil si din cauza rolului mai complex), acesta marturisind la un moment dat ca a tras la intregul Cassandra’s Dream mai putine duble decat la o scena din Miami Vice.
Cu finalul sau expediat, care lasa spectatorul usor nedumerit (da, ridicarea din umeri este cat se poate de fireasca la finalul celor 108 minute), Visul Cassandrei nu este unul dintre cele mai bune titluri ale filmografiei lui Woody Allen din ultimii ani, dar nici nu este destinat numai fanilor inraiti ai regizorului.
Avem doi frati, un unchi, un proces si o propunere. Ca de obicei in ultimele filme ale lui Woody Allen, cele patru ingrediente se dovedesc a fi un amestec exploziv. Propunerea (si recompensa, desigur) nu fac decat sa distruga vietile ingredientelor umane in loc sa le indeplineasca acestora dorintele (dintre cele mai meschine).
Ewan McGregor si Colin Farrell sunt doi frati londonezi, Ian si Terry, pe care un preot i-ar prezenta drept macinati unul de ambitie, celalalt de viciu. Ian vrea sa-si deschida un lant hotelier, scapand astfel de obositoarea (si nu extrem de profitabila) afacere a familiei, un mic restaurant de care are grija dupa ce tatal sau a trebuit sa se retraga din pricina unor probleme de sanatate. Terry, in schimb, pariaza la greu si, daca intr-o vreme norocul i-a suras, acum pierde din plin.
Salvarea amandurora pare a fi eroul familiei, unchiul Howard (Tom Wilkinson), proprietarul unui lant de clinici de chirurgie estetica si posibilul furnizor de suficient cash pentru a rezolva toate problemele. Numai ca Howard are si el nevoie de un ajutor, iar de aici pana la o propunere reciproc favorabila nu mai e decat un pas: daca Terry si Ian l-ar ucide pe un fost asociat al unchiului, martor-cheie intr-un proces care i-ar distruge acestuia cariera, cei doi ar primi suficienti bani pentru a se retrage pentru totdeauna pe ceea ce pare singura zona luminoasa din viata lor: barca Visul Cassandrei.
Incursiune mai intunecata decat de obicei in lumea lacomiei, a ispitelor, a crimei si (lucru destul de neasteptat la regizor) a moralitatii, Cassandra’s Dream ne arata un Woody Allen parca plictisit de giumbuslucurile sale in acelasi timp mortale si inofensive din filmele anterioare. Seria sa londoneza (aceasta se sfarseste cu Visul Cassandrei) incalca entuziast toate cele zece porunci, intr-un stil care-ti evoca un chipes gentleman britanic plimbandu-se vioi prin Hyde Park si retragandu-se apoi in resedinta sa, pentru a-si ucide, in solitudine, menajera. Visul Cassandrei se bazeaza mai putin pe latura amuzanta a faradelegii (celebrele vorbe de duh ale lui Allen lipsesc aproape cu desavasire aici) si pedaleaza mai degraba pe lupta cu contiinta (vor ucide sau nu cei doi frati, aceasta e-ntrebarea).
Dintre cei doi actori principali, Farrell este cel mai bun (probabil si din cauza rolului mai complex), acesta marturisind la un moment dat ca a tras la intregul Cassandra’s Dream mai putine duble decat la o scena din Miami Vice.
Cu finalul sau expediat, care lasa spectatorul usor nedumerit (da, ridicarea din umeri este cat se poate de fireasca la finalul celor 108 minute), Visul Cassandrei nu este unul dintre cele mai bune titluri ale filmografiei lui Woody Allen din ultimii ani, dar nici nu este destinat numai fanilor inraiti ai regizorului.
