Si mai ziceati ca exista cenzura in comunism................
cezarika21
pe 18 Martie 2015 19:21
Succesul filmului "Omul de marmură" (1977) a deschis o cutie a Pandorei, arătând Occidentului faţa adevărată a comunismului: minciuna, represiunea şi lipsa de libertate a cetăţenilor. Acţiunea filmului se petrecea în anul 1976, dar se referea mai ales la anii '50, ani dominaţi de un stalinism ideologic care trata cu maximă duritate orice derapaj de la linia oficială a partidului. Finalul ambiguu al filmului nu clarifica cauza morţii muncitorului Mateusz Birkut, ci lansa autorităţilor un îndemn pentru a dezvălui adevărul.
Realizat în 1981 într-o scurtă perioadă de dezgheţ ideologic după marele greve muncitoreşti din vara anului 1980, "Omul de fier" răspunde întrebărilor lansate de filmul anterior şi aduce acţiunea în prezent. Mateusz Birkut fusese ucis în timpul marilor greve de la şantierul naval din Gdańsk din anul 1970, sacrificându-se cu bună ştiinţă pentru a arăta puterii că muncitorii nu se tem şi se vor ridica din nou la luptă mai târziu, mult mai uniţi şi mult mai solidari decât au făcut-o până atunci. Îndurerat de moartea tatălui său, Maciej Tomczyk îşi dedică viaţa unirii sindicatelor muncitoreşti din Gdańsk şi continuării luptei pentru ca guvernul să-şi respecte angajamentele asumate în 1970. Sindicatele sunt unite în final într-un colos sindical denumit Solidaritatea şi condus de Lech Wałęsa, iar lupta este reluată cu dârzenie.
"Omul de fier" este construit după un şablon similar cu cel al "Omului de marmură". Dacă în primul film, regizoarea Agnieszka contura imaginea lui Mateusz Birkut din reportaje de epocă şi discuţii, aici este reconstituită viaţa lui Maciej din frânturi puse cap la cap de ziaristul Winkel, trimis la Gdańsk pentru a strânge un material documentar. Tânărul Maciej, considerat de autorităţi drept "omul care a început greva de la șantierul naval din Gdańsk", nu mai are idealismul naiv al tatălui său, ci este un om călit în luptă, un "om de fier" care a trăit mişcările revoluţionare şi a înţeles că vremurile necesită oameni curajoşi.
Situaţia din anii '80 nu mai semăna cu cea din anii '50, iar Polonia traversa o cumplită criză economică care a deschis ochii oamenilor cu privire la lipsa de viabilitate a politicii comuniste. Lozincile prin care autorităţile îi acuzau pe occidentali şi implicit pe americani de sărăcia în care se zbătea ţara nu-şi mai găseau ecou în rândul populaţiei. Vremea idealismului socialist şi a sacrificiilor populaţiei apusese şi sosise vremea luptei. Populaţia nu mai era dispusă să audă vorbe frumoase, ci voia să vadă fapte. Aşa poate fi explicat militantismul accentuat al "Omului de fier" şi mai puţina sa şlefuire artistică în comparaţie cu filmul anterior.
Vizionând "Omul de marmură" (1977) şi "Omul de fier" (1981) înţelegi diferenţa semnificativă între nivelul de trai din Polonia şi cel din România. Polonezii au înţeles importanţa unităţii şi a solidarităţii populaţiei pentru a obţine reformele necesare ţării şi nu au admis compromisurile minore (de genul "vă mai dau 100 de lei, tovarăşi") care au amânat schimbările necesare şi au împins ţara spre dezastru. În perioada în care filmele poloneze zguduiau din temelii regimul comunist, filmele româneşti antisistem erau doar simple exerciţii stilistice cu un mesaj ermetic care nu influenţa pe nimeni.
stalex
pe 16 Decembrie 2012 21:33
Mult mai militant si mai angajat politic decat Omul de marmura, poate din cauza asta si mai putin reusit in plan artistic. Dar este un film care te misca. Pentru noi, romanii, e mai mult decat interesant; ne putem da seama de diferenta uriasa dintre Polonia si Romania anilor '80, de contrastul teribil dintre apatia noastra si militantismul lor. Cine (mai) cauta explicatii pentru ramanerea noastra in urma, le poate gasi si in acest film.
Realizat în 1981 într-o scurtă perioadă de dezgheţ ideologic după marele greve muncitoreşti din vara anului 1980, "Omul de fier" răspunde întrebărilor lansate de filmul anterior şi aduce acţiunea în prezent. Mateusz Birkut fusese ucis în timpul marilor greve de la şantierul naval din Gdańsk din anul 1970, sacrificându-se cu bună ştiinţă pentru a arăta puterii că muncitorii nu se tem şi se vor ridica din nou la luptă mai târziu, mult mai uniţi şi mult mai solidari decât au făcut-o până atunci. Îndurerat de moartea tatălui său, Maciej Tomczyk îşi dedică viaţa unirii sindicatelor muncitoreşti din Gdańsk şi continuării luptei pentru ca guvernul să-şi respecte angajamentele asumate în 1970. Sindicatele sunt unite în final într-un colos sindical denumit Solidaritatea şi condus de Lech Wałęsa, iar lupta este reluată cu dârzenie.
"Omul de fier" este construit după un şablon similar cu cel al "Omului de marmură". Dacă în primul film, regizoarea Agnieszka contura imaginea lui Mateusz Birkut din reportaje de epocă şi discuţii, aici este reconstituită viaţa lui Maciej din frânturi puse cap la cap de ziaristul Winkel, trimis la Gdańsk pentru a strânge un material documentar. Tânărul Maciej, considerat de autorităţi drept "omul care a început greva de la șantierul naval din Gdańsk", nu mai are idealismul naiv al tatălui său, ci este un om călit în luptă, un "om de fier" care a trăit mişcările revoluţionare şi a înţeles că vremurile necesită oameni curajoşi.
Situaţia din anii '80 nu mai semăna cu cea din anii '50, iar Polonia traversa o cumplită criză economică care a deschis ochii oamenilor cu privire la lipsa de viabilitate a politicii comuniste. Lozincile prin care autorităţile îi acuzau pe occidentali şi implicit pe americani de sărăcia în care se zbătea ţara nu-şi mai găseau ecou în rândul populaţiei. Vremea idealismului socialist şi a sacrificiilor populaţiei apusese şi sosise vremea luptei. Populaţia nu mai era dispusă să audă vorbe frumoase, ci voia să vadă fapte. Aşa poate fi explicat militantismul accentuat al "Omului de fier" şi mai puţina sa şlefuire artistică în comparaţie cu filmul anterior.
Vizionând "Omul de marmură" (1977) şi "Omul de fier" (1981) înţelegi diferenţa semnificativă între nivelul de trai din Polonia şi cel din România. Polonezii au înţeles importanţa unităţii şi a solidarităţii populaţiei pentru a obţine reformele necesare ţării şi nu au admis compromisurile minore (de genul "vă mai dau 100 de lei, tovarăşi") care au amânat schimbările necesare şi au împins ţara spre dezastru. În perioada în care filmele poloneze zguduiau din temelii regimul comunist, filmele româneşti antisistem erau doar simple exerciţii stilistice cu un mesaj ermetic care nu influenţa pe nimeni.