Părerea criticului
"Despre alte mame" - Jumătatea plină a paharului...
Cealaltă s-a golit pe drum
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Cum era şi firesc, în condiţiile actuale asupra cărora nu are rost să insistăm aici, filmul românesc independent lipsit de compromisuri a luat naştere de câţiva ani şi-şi conturează treptat destinul. S-au impus, ca lung-metraje de cea mai bună calitate din această categorie, "Elevator" de George Dorobanţu (al cărui "Omega Rose" se îndreaptă spre finalizare, luptându-se cu tribulaţiile modului de producţie low-budget) şi "Pescuit sportiv" de Adrian Sitaru (care a beneficiat şi de şansa esenţială a gonflării pe peliculă, cu fonduri de la C.N.C.). În aceeaşi zonă de situează şi "Despre alte mame", al debutanţilor Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan (ambii absolvenţi ai regiei de film ca facultate secundă, după ce iniţial îşi luaseră licenţa în actorie şi, respectiv, operatorie). La scenariu li s-a alăturat şi actorul Silviu Geamănu, iar în rest, ca întotdeauna când se face film independent, echipa s-a constituit în primul rând pe bazele prieteniei, ale entuziasmului şi ale credinţei în proiect.
Nu încape nici o îndoială că de aici pornesc majoritatea reuşitelor filmului "Despre alte mame" - jumătatea plină a paharului, cum s-ar spune. Nu numai obiectivitatea, ci şi datoria de a-i ajuta pe orice începători (atât pe autorii de faţă, care azi la conferinţa de presă şi-au afirmat cu modestie şi bun-simţ dispoziţia de a învăţa în mod firesc din această experienţă, cât şi pe orice alţi tineri care au curajul de a aborda cinematografia independentă), ne obligă să stăruim asupra ambelor categorii - acordând oarecum mai multă jumătăţii goale a paharului, nu din rea-voinţă, ci tocmai datorită valenţelor ei revelatoare.
Atât din explicaţiile prin viu grai ale realizatorilor, cât şi în urma mărturisirilor publicate în caietul de presă, se desprinde un întreg univers tematic şi ideatic extrem de generos, care a stat la baza proiectului. Mihai Ionescu, Tiberiu Iordan şi Silviu Geamănu şi-au dorit să abordeze, prin intermediul gării ca spaţiu al convergenţelor interumane, problematica aşteptării, a fatumului, a aparentului imprevizibil, a inevitabilelor asemănări şi deosebiri dintre noi toţi care ne constituie în fond umanitatea. Punctul lor de pornire a fost o experienţă trăită de Krzysztof Kieslowski în timp ce realiza documentarul "Gara", iar poliţia i-a solicitat materialul brut pentru a căuta (fără succes, finalmente) posibile indicii despre o gravă infracţiune, în ideea că operatorul ar fi putut surprinde involuntar pe peliculă câte ceva relevant. Într-adevăr, premisa e excelent constituită, iar autorii dovedesc că au asimilat-o just, identificându-i corect cuplul "dacă / dar dacă" de pornire, pe care mulţi îl ştiu, dar prea puţini îl cunosc cu adevărat - aici, polarizat cum nu se poate mai simplu: "Dacă o echipă de cineaşti filmează în gară pentru un documentar? Dar dacă aparatul imortalizează, fără ştirea lor, detaliul central al unei crime?"
Pornind de aici, scenariştii au ales, ca eveniment-cheie, apariţia în cadru a unei tinere care predă la bagaje de mână două valize conţinând cadavrul tranşat al mamei sale. (ATENŢIE! Acesta a fost spoilerul asupra căruia am avizat la început - singurul.) După care, pentru a construi semnificaţiile, au stabilit ca, în pauzele de filmare, membrii echipei să vorbească despre propriile lor mame (una i-a compromis băiatului iubirea de-o viaţă, alta a fugit cu o avere, alta... şi aşa mai departe - de unde şi titlul filmului), urmând ca astfel să se transmită ideea că...
Stop. Să nu ne repezim.
Să nu ne repezim la idee, pentru că nu prea avem şanse s-ajungem acolo. Pentru că de-aici încep necazurile.
Din capul locului, generoasele premise sunt subminate de o construcţie foarte defectuoasă a scenariului - începând cu falsitatea funciară a soluţiei de a pune personajele, hodoronc-tronc, să vorbească despre mamele lor, numai ca să ne iasă nouă ecuaţia. Şi, ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, povestea este de o liniaritate structurală absolută - nu se întâmplă nimic altceva decât pauze pentru vorbire, printre filmări (acestea din urmă, finalmente eliminate aproape complet din film, pentru că se lungea prea mult). Nu există nevoie dramatică (doar nevoia prozaică de a realiza documentarul), aşa că nu există nici confruntare, nici acţiune, nici plot-point-uri de nici un fel - intervenţia dinainte de sfârşit a poliţiştilor, care temporal se situează în momentul propice pentru plot-point-2, ar avea, teoretic, valenţele unui foarte tardiv plot-point-1, dar nu poate funcţiona ca atare pentru că provine eminamente din afară, fără nici o legătură cu datele de start ale personajelor, pe care în mod normal le fixează primul act al oricărui scenariu, centrat în jurul inciting event-ului - rămânând, prin urmare, doar un eveniment exterior care precipită artificial finalul.
O altă lacună a scenariului constă în caracterizarea doar parţială a personajelor. Cei cinci protagonişti sunt destul de schematici, incomplet definiţi atât ca atribuţii în cadrul echipei lor de filmare, cât şi în plan uman mai general. (Să fie clar: nu este vorba de ceea ce se spune şi nu se spune în film, ci de datele de background ale personajelor, a căror lipsă se simte în inconsistenţa lor la nivel vizibil.) Şi, mă rog, ar mai fi multe de spus, dar ne putem opri aici, dată fiind mărturisirea autorilor că, deşi conştienţi de necesitatea unui profesionist al dramaturgiei de film care să le organizeze corect materialul epic, au fost nevoiţi să se lipsească de aportul lui, dat fiind că, de obicei, "scenariştii cer bani". Putem înţelege, desigur, limitele financiare proprii unei producţii "no budget" - dar asta nu rezolvă problema gravelor carenţe ale scriptului folosit. Sau, mai nemilos spus: "Scuzele nu se filmează".
Aceeaşi situaţie se semnalează şi în privinţa regiei, dar pe coordonate diferite - şi, din fericire, mai avantajoase. Slavă Domnului, nu se poate spune că Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan n-ar ştiu meserie. Pornind de la intenţiile de bază ale scenariului, cei doi autori au conturat o concepţie regisorală validă şi coerentă, de inspiraţie predominant minimalistă (inevitabil, în condiţiile de producţie existente), bazată eminamente pe personaje. Trecând peste limitele de scriitură ale acestora, cei cinci tineri sunt plasaţi în mizanscene atent construite şi urmăriţi insistent pe parcursul întregului labirint de confesiuni care-i unesc. Lucrurile ar fi stat mult mai bine dacă, pe toate planurile (scenaristic, regisoral şi actoricesc deopotrivă), oamenii ar fi fost puşi să şi acţioneze mai mult, proporţional cu amplitudinea replicilor - în prea multe cazuri, nu fac decât să dialogheze doar pentru a se auzi vorbind. De asemenea, lucrul propriu-zis cu actorii lasă de dorit. E drept că Ionescu şi Iordan, conştienţi de constrângerile de la locul de filmare (au turnat tot filmul în numai şase zile, ceea ce e un veritabil tur de forţă pentru un lung metraj, când până şi un scurt durează în mod normal mai mult!), s-au pregătit conştiincios cu actorii, la masa de lectură şi în spaţii de repetiţie organizate conform condiţiilor de la locul de filmare - dar se pare că n-au ştiut că, atât în general cât şi conform metodelor generaţiei minimaliste, oricât de flexibile şi deschise spontaneităţii ar fi aceste repetiţii, o dată finalizate ele trebuie să rămână bătute în cuie. Din păcate, căutările şi improvizaţiile au continuat şi în faţa aparatului de filmat, cu rezultatul unei alternanţe foarte dezagreabile între momente de mare dezinvoltură şi adevăr, şi replici false, incredibil de mecanice.
În fine, ajungem şi la cea mai importantă şi semnificativă neîmplinire a filmului - instanţa tipică a dictonului pe care l-am citat deja anterior: "Scuzele nu se filmează."
S-o luăm cu începutul - cu începutul... sfârşitului (în sens calitativ).
Alegând ca spaţiu Gara de Nord, cu suprapopularea, imprevizibilitatea, dinamismul ei de necontrolat, cu infernul ei sonor şi complexitatea sa instituţională, echipa noastră de tineri entuziaşti şi-a propus un proiect realmente ambiţios sub aspect practic - mai ales în raport cu posibilităţile lor limitate (aparatură, tehnică auxiliară, personal, etc.). Rezultatul a fost că majoritatea filmărilor în miezul problemei le-au depăşit puterile, şi au fost nevoiţi să se refugieze pe teritoriul prietenos şi sigur din capătul peroanelor, departe, în pustiu... Intenţia lor fusese ca partenerul de interacţiune al eroilor să fie însăşi gara, Gara ca personaj - dar, din păcate, repilerea impusă de necesităţi a anulat-o complet, înlocuind-o cu Gara ca decor părăsit... Nu încape nici o îndoială, peroanele şi şinele goale au poezia lor, bine speculată în imagini - însă nu se mai leagă cu scopurile estetice şi mai ales de conţinut urmărite inţial. Astfel, echilibrul deja vulnerabil al întregii construcţii cedează, şi în locul elaboratei meditaţii filosofice nu mai rămâne decât o succesiune plată şi interminabilă de vorbe într-o ambianţă melancolică. Şi pentru ca naufragiul să fie total, s-a renunţat şi la materialele filmate live, cu oamenii autentici din gară - astfel pierzându-se atât scopul echipei acolo (rămas doar la nivel enunţiativ), cât şi pandantul uman viu al plotului.
Sub acest aspect, e foarte bine că filmul a supravieţuit, şi foarte rău că a supravieţuit prost. Pot imagina cel puţin două soluţii posibile ale problemei care le-a venit de hac lui Ionescu şi Iordan: pe de o parte, acea mutare, forţată de împrejurări, ar fi putut determina o modificare a intenţiilor, echipa nemaifilmând gara ca "personaj colectiv" sau "univers uman", ci ca un fel de deşert urban, de "no man's land", de limbo dintre spaţiile şi destinele precis definite (evident, cu ajustările de rigoare în planul scenariului şi al regiei); pe de altă parte, imaginile din filmul în film s-ar fi putut insera nu alternativ, ci suprapus cu interludiile colocviale ale personajelor, printr-un montaj de imagine şi sunet complex, creativ şi generator de noi sensuri (îmi vine în minte, de exemplu, formula aplicată de Daneliuc, în "Proba de microfon" - culmea, tot în Gara de Nord!) - iar acesta nu e decât un exemplu. Când eşti versatil, adaptabil şi imaginativ, the sky is the limit, şi fiecare obstacol devine o sfidare cu şanse reale de a duce la rezultate şi mai bune decât cele preconizate iniţial. Pe scurt, este una dintre clasicele probe de foc ale meseriei - asta înseamnă a fi regisor, şi le doresc sincer celor doi să fi fost ultima oară când au capotat astfel, pe viitor ridicându-se cu adevărat la înălţimea provocării.
Cu atât mai mult, cu cât virtuţile filmului, deşi disparate, rămân totuşi incontestabile. Am menţionat deja jocul natural şi hazliu al actorilor, în momentele când chimia dintre ei reuşeşte să funcţioneze - cea mai reuşită secvenţă fiind, pe departe, cea cu chitaristul, urmată de traducerea înjurăturilor (păcat numai că toate bancurile şi anecdotele sunt extrem de vechi - dar actorii ştiu să le spună cu mult umor). Apoi, imaginea este foarte expresivă şi poetică pe tot parcursul filmului, inclusiv cu o serie de cadre superbe, surprinse şi compuse după căderea întunericului. (De menţionat că granulaţia mare, şi alte câteva degradări ale imaginii, provin exclusiv de la procesul de transpunere pe peliculă, neputând fi imputate nimănui).
Aşa că putem fi generoşi cu temei, şi chiar optimişti, recunoscându-le lui Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan meritul de a fi dus până la capăt un film disproporţionat de greu pentru posibilităţile lor, şi acordându-le şansa de a converti actualul şut în fund într-un salt înainte. La urma urmei, dacă nu din greşeli învăţăm, atunci din ce...? Şi se pare că ei chiar sunt capabili să înveţe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4-5 ianuarie, 2010
Bucureşti, România
Cealaltă s-a golit pe drum
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Cum era şi firesc, în condiţiile actuale asupra cărora nu are rost să insistăm aici, filmul românesc independent lipsit de compromisuri a luat naştere de câţiva ani şi-şi conturează treptat destinul. S-au impus, ca lung-metraje de cea mai bună calitate din această categorie, "Elevator" de George Dorobanţu (al cărui "Omega Rose" se îndreaptă spre finalizare, luptându-se cu tribulaţiile modului de producţie low-budget) şi "Pescuit sportiv" de Adrian Sitaru (care a beneficiat şi de şansa esenţială a gonflării pe peliculă, cu fonduri de la C.N.C.). În aceeaşi zonă de situează şi "Despre alte mame", al debutanţilor Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan (ambii absolvenţi ai regiei de film ca facultate secundă, după ce iniţial îşi luaseră licenţa în actorie şi, respectiv, operatorie). La scenariu li s-a alăturat şi actorul Silviu Geamănu, iar în rest, ca întotdeauna când se face film independent, echipa s-a constituit în primul rând pe bazele prieteniei, ale entuziasmului şi ale credinţei în proiect.
Nu încape nici o îndoială că de aici pornesc majoritatea reuşitelor filmului "Despre alte mame" - jumătatea plină a paharului, cum s-ar spune. Nu numai obiectivitatea, ci şi datoria de a-i ajuta pe orice începători (atât pe autorii de faţă, care azi la conferinţa de presă şi-au afirmat cu modestie şi bun-simţ dispoziţia de a învăţa în mod firesc din această experienţă, cât şi pe orice alţi tineri care au curajul de a aborda cinematografia independentă), ne obligă să stăruim asupra ambelor categorii - acordând oarecum mai multă jumătăţii goale a paharului, nu din rea-voinţă, ci tocmai datorită valenţelor ei revelatoare.
Atât din explicaţiile prin viu grai ale realizatorilor, cât şi în urma mărturisirilor publicate în caietul de presă, se desprinde un întreg univers tematic şi ideatic extrem de generos, care a stat la baza proiectului. Mihai Ionescu, Tiberiu Iordan şi Silviu Geamănu şi-au dorit să abordeze, prin intermediul gării ca spaţiu al convergenţelor interumane, problematica aşteptării, a fatumului, a aparentului imprevizibil, a inevitabilelor asemănări şi deosebiri dintre noi toţi care ne constituie în fond umanitatea. Punctul lor de pornire a fost o experienţă trăită de Krzysztof Kieslowski în timp ce realiza documentarul "Gara", iar poliţia i-a solicitat materialul brut pentru a căuta (fără succes, finalmente) posibile indicii despre o gravă infracţiune, în ideea că operatorul ar fi putut surprinde involuntar pe peliculă câte ceva relevant. Într-adevăr, premisa e excelent constituită, iar autorii dovedesc că au asimilat-o just, identificându-i corect cuplul "dacă / dar dacă" de pornire, pe care mulţi îl ştiu, dar prea puţini îl cunosc cu adevărat - aici, polarizat cum nu se poate mai simplu: "Dacă o echipă de cineaşti filmează în gară pentru un documentar? Dar dacă aparatul imortalizează, fără ştirea lor, detaliul central al unei crime?"
Pornind de aici, scenariştii au ales, ca eveniment-cheie, apariţia în cadru a unei tinere care predă la bagaje de mână două valize conţinând cadavrul tranşat al mamei sale. (ATENŢIE! Acesta a fost spoilerul asupra căruia am avizat la început - singurul.) După care, pentru a construi semnificaţiile, au stabilit ca, în pauzele de filmare, membrii echipei să vorbească despre propriile lor mame (una i-a compromis băiatului iubirea de-o viaţă, alta a fugit cu o avere, alta... şi aşa mai departe - de unde şi titlul filmului), urmând ca astfel să se transmită ideea că...
Stop. Să nu ne repezim.
Să nu ne repezim la idee, pentru că nu prea avem şanse s-ajungem acolo. Pentru că de-aici încep necazurile.
Din capul locului, generoasele premise sunt subminate de o construcţie foarte defectuoasă a scenariului - începând cu falsitatea funciară a soluţiei de a pune personajele, hodoronc-tronc, să vorbească despre mamele lor, numai ca să ne iasă nouă ecuaţia. Şi, ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, povestea este de o liniaritate structurală absolută - nu se întâmplă nimic altceva decât pauze pentru vorbire, printre filmări (acestea din urmă, finalmente eliminate aproape complet din film, pentru că se lungea prea mult). Nu există nevoie dramatică (doar nevoia prozaică de a realiza documentarul), aşa că nu există nici confruntare, nici acţiune, nici plot-point-uri de nici un fel - intervenţia dinainte de sfârşit a poliţiştilor, care temporal se situează în momentul propice pentru plot-point-2, ar avea, teoretic, valenţele unui foarte tardiv plot-point-1, dar nu poate funcţiona ca atare pentru că provine eminamente din afară, fără nici o legătură cu datele de start ale personajelor, pe care în mod normal le fixează primul act al oricărui scenariu, centrat în jurul inciting event-ului - rămânând, prin urmare, doar un eveniment exterior care precipită artificial finalul.
O altă lacună a scenariului constă în caracterizarea doar parţială a personajelor. Cei cinci protagonişti sunt destul de schematici, incomplet definiţi atât ca atribuţii în cadrul echipei lor de filmare, cât şi în plan uman mai general. (Să fie clar: nu este vorba de ceea ce se spune şi nu se spune în film, ci de datele de background ale personajelor, a căror lipsă se simte în inconsistenţa lor la nivel vizibil.) Şi, mă rog, ar mai fi multe de spus, dar ne putem opri aici, dată fiind mărturisirea autorilor că, deşi conştienţi de necesitatea unui profesionist al dramaturgiei de film care să le organizeze corect materialul epic, au fost nevoiţi să se lipsească de aportul lui, dat fiind că, de obicei, "scenariştii cer bani". Putem înţelege, desigur, limitele financiare proprii unei producţii "no budget" - dar asta nu rezolvă problema gravelor carenţe ale scriptului folosit. Sau, mai nemilos spus: "Scuzele nu se filmează".
Aceeaşi situaţie se semnalează şi în privinţa regiei, dar pe coordonate diferite - şi, din fericire, mai avantajoase. Slavă Domnului, nu se poate spune că Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan n-ar ştiu meserie. Pornind de la intenţiile de bază ale scenariului, cei doi autori au conturat o concepţie regisorală validă şi coerentă, de inspiraţie predominant minimalistă (inevitabil, în condiţiile de producţie existente), bazată eminamente pe personaje. Trecând peste limitele de scriitură ale acestora, cei cinci tineri sunt plasaţi în mizanscene atent construite şi urmăriţi insistent pe parcursul întregului labirint de confesiuni care-i unesc. Lucrurile ar fi stat mult mai bine dacă, pe toate planurile (scenaristic, regisoral şi actoricesc deopotrivă), oamenii ar fi fost puşi să şi acţioneze mai mult, proporţional cu amplitudinea replicilor - în prea multe cazuri, nu fac decât să dialogheze doar pentru a se auzi vorbind. De asemenea, lucrul propriu-zis cu actorii lasă de dorit. E drept că Ionescu şi Iordan, conştienţi de constrângerile de la locul de filmare (au turnat tot filmul în numai şase zile, ceea ce e un veritabil tur de forţă pentru un lung metraj, când până şi un scurt durează în mod normal mai mult!), s-au pregătit conştiincios cu actorii, la masa de lectură şi în spaţii de repetiţie organizate conform condiţiilor de la locul de filmare - dar se pare că n-au ştiut că, atât în general cât şi conform metodelor generaţiei minimaliste, oricât de flexibile şi deschise spontaneităţii ar fi aceste repetiţii, o dată finalizate ele trebuie să rămână bătute în cuie. Din păcate, căutările şi improvizaţiile au continuat şi în faţa aparatului de filmat, cu rezultatul unei alternanţe foarte dezagreabile între momente de mare dezinvoltură şi adevăr, şi replici false, incredibil de mecanice.
În fine, ajungem şi la cea mai importantă şi semnificativă neîmplinire a filmului - instanţa tipică a dictonului pe care l-am citat deja anterior: "Scuzele nu se filmează."
S-o luăm cu începutul - cu începutul... sfârşitului (în sens calitativ).
Alegând ca spaţiu Gara de Nord, cu suprapopularea, imprevizibilitatea, dinamismul ei de necontrolat, cu infernul ei sonor şi complexitatea sa instituţională, echipa noastră de tineri entuziaşti şi-a propus un proiect realmente ambiţios sub aspect practic - mai ales în raport cu posibilităţile lor limitate (aparatură, tehnică auxiliară, personal, etc.). Rezultatul a fost că majoritatea filmărilor în miezul problemei le-au depăşit puterile, şi au fost nevoiţi să se refugieze pe teritoriul prietenos şi sigur din capătul peroanelor, departe, în pustiu... Intenţia lor fusese ca partenerul de interacţiune al eroilor să fie însăşi gara, Gara ca personaj - dar, din păcate, repilerea impusă de necesităţi a anulat-o complet, înlocuind-o cu Gara ca decor părăsit... Nu încape nici o îndoială, peroanele şi şinele goale au poezia lor, bine speculată în imagini - însă nu se mai leagă cu scopurile estetice şi mai ales de conţinut urmărite inţial. Astfel, echilibrul deja vulnerabil al întregii construcţii cedează, şi în locul elaboratei meditaţii filosofice nu mai rămâne decât o succesiune plată şi interminabilă de vorbe într-o ambianţă melancolică. Şi pentru ca naufragiul să fie total, s-a renunţat şi la materialele filmate live, cu oamenii autentici din gară - astfel pierzându-se atât scopul echipei acolo (rămas doar la nivel enunţiativ), cât şi pandantul uman viu al plotului.
Sub acest aspect, e foarte bine că filmul a supravieţuit, şi foarte rău că a supravieţuit prost. Pot imagina cel puţin două soluţii posibile ale problemei care le-a venit de hac lui Ionescu şi Iordan: pe de o parte, acea mutare, forţată de împrejurări, ar fi putut determina o modificare a intenţiilor, echipa nemaifilmând gara ca "personaj colectiv" sau "univers uman", ci ca un fel de deşert urban, de "no man's land", de limbo dintre spaţiile şi destinele precis definite (evident, cu ajustările de rigoare în planul scenariului şi al regiei); pe de altă parte, imaginile din filmul în film s-ar fi putut insera nu alternativ, ci suprapus cu interludiile colocviale ale personajelor, printr-un montaj de imagine şi sunet complex, creativ şi generator de noi sensuri (îmi vine în minte, de exemplu, formula aplicată de Daneliuc, în "Proba de microfon" - culmea, tot în Gara de Nord!) - iar acesta nu e decât un exemplu. Când eşti versatil, adaptabil şi imaginativ, the sky is the limit, şi fiecare obstacol devine o sfidare cu şanse reale de a duce la rezultate şi mai bune decât cele preconizate iniţial. Pe scurt, este una dintre clasicele probe de foc ale meseriei - asta înseamnă a fi regisor, şi le doresc sincer celor doi să fi fost ultima oară când au capotat astfel, pe viitor ridicându-se cu adevărat la înălţimea provocării.
Cu atât mai mult, cu cât virtuţile filmului, deşi disparate, rămân totuşi incontestabile. Am menţionat deja jocul natural şi hazliu al actorilor, în momentele când chimia dintre ei reuşeşte să funcţioneze - cea mai reuşită secvenţă fiind, pe departe, cea cu chitaristul, urmată de traducerea înjurăturilor (păcat numai că toate bancurile şi anecdotele sunt extrem de vechi - dar actorii ştiu să le spună cu mult umor). Apoi, imaginea este foarte expresivă şi poetică pe tot parcursul filmului, inclusiv cu o serie de cadre superbe, surprinse şi compuse după căderea întunericului. (De menţionat că granulaţia mare, şi alte câteva degradări ale imaginii, provin exclusiv de la procesul de transpunere pe peliculă, neputând fi imputate nimănui).
Aşa că putem fi generoşi cu temei, şi chiar optimişti, recunoscându-le lui Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan meritul de a fi dus până la capăt un film disproporţionat de greu pentru posibilităţile lor, şi acordându-le şansa de a converti actualul şut în fund într-un salt înainte. La urma urmei, dacă nu din greşeli învăţăm, atunci din ce...? Şi se pare că ei chiar sunt capabili să înveţe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4-5 ianuarie, 2010
Bucureşti, România
