Părerea criticului
"Despre oameni şi melci" - O dramă la care se râde
Aceia care-şi uită trecutul, sunt osândiţi să-l repete
După marea iluzie şi entuziasmul Revoluţiei din Decembrie, a urmat decepţia: nu numai că succesiunea la putere se făcuse după principiul "pleacă ai noştri, vin ai noştri / noi rămânem tot ca proştii", cum spune Victor Socaciu - dar nici străinii nu ne îmbrăţişau ca pe nişte viitori parteneri, văzând în România doar o vacă bună de muls. Marile puteri îi rânduiseră un nou destin: nu de producător respectabil, ci de cumpărător umil, o piaţă de desfacere pentru propriile lor mărfuri - şi, în subsidiar, o sursă de materii prime şi mână de lucru cât mai ieftină. Până să se ajungă la actualele proiecte intolerabile din domeniul exploatărilor miniere (Roşia Montană, Chevron, Cuprumin), s-a vândut fraudulos flota la preţ de fier vechi, s-au pervertit periodice importante, ca "România liberă" şi "Evenimentul zilei", transformate în oficine ale unor trusturi de peste hotare (ca WAZ şi Ringier - printr-o ironie, unul dintre partenerii media ai actualului film), s-au demantelat numeroase unităţi industriale pentru a deveni făbricuţe comode ale afaceriştilor străini mari şi mici. Despre acest din urmă fenomen este vorba în noul film al lui Tudor Giurgiu.
Pe scurt, avem de-a face cu masacrarea celebrei uzine ARO din Piteşti, adusă în faliment şi vândută unui franţuz prăpădit care vrea s-o transforme în fabrică de... melci conseravţi! Pornit cu disperare s-o salveze, şeful de sindicat are ideea năstruşnică de a aduna bani, împreună cu ceilalţi muncitori, prin vânzări de spermă pentru o clinică internaţională. De aici, o poveste întortocheată şi plină de întorsături neaşteptate, îmbrăcând substratul dramatic într-o aparenţă de comedie plină de umor pe cât de amar, pe atât de autentic - în special al dialogurilor şi situaţiilor.
Scenariul lui Ionuţ Teianu, absolvent al facultăţii de operatorie, vădeşte un talent incontestabil, deşi prezintă unele fisuri de ordin structural. Personajele sunt concepute robust, complex şi uman, cu motivaţii puternice şi evoluţii credibile, iar plotul, deşi complicat, curge limpede şi antrenant. Discutabile ar fi nu elementele de conţinut şi nici cele de detaliu, ci potenţarea principalelor articulaţii ale scenariului (plot-point-uri principale şi secundare, pitch-uri, etc.), precum şi dezvoltarea actelor dramaturgice - spre final, deşi încărcătura a crescut semnificativ, lucrurile evoluează spre deznodământ pe o paradigmă cam simplistă şi expediată, neglijând unele dintre direcţiile amorsate anterior. Un exemplu semnificativ se relevă nu numai din construcţia scenariului ca atare, ci pornind şi de la o modificare survenită pe platou, legitimă şi inspirată în sine, dar lăsată în coadă de peşte: în secvenţa când protagonistul, Gică, încearcă să coopteze ajutorul amantei sale (Manuela, secretara directorului), motivaţia iniţială era subţire şi puerilă, astfel că regisorul şi actorii au ajustat-o la filmare, conferindu-i o mult mai mare putere şi credibilitate, ceea ce ridică perceptibil valoarea secvenţei - dar, din păcate, genera un nou sub-plot care trebuia să fie urmărit până la capăt, ceea ce ar fi rotunjit şi finalul.
În orice caz, scenariul lui Ionuţ Teianu, cu toate virtuţile lui şi cele câteva minusuri, e exploatat inspirat de Tudor Giurgiu, printr-o concepţie regisorală incomparabil mai densă şi coerentă decât în anteriorul său "Legături bolnăvicioase" (2006) - pe care la vremea lui, avându-i în vedere substanţa consistentă dar tarată de goluri structurale, îl numisem "un film schweitzer". "Despre oameni şi melci", deşi se declară comedie, este în fond o dramă la care se râde - se râde mult şi sănătos, dar cu un permanent nod în gât. Tudor Giurgiu adoptă o vedere detaşată asupra realităţii emblematice a anului 1992, vizualizând-o clar şi fără implicări sentimentale sau pătimaşe (ne putem imagina ce-ar fi ieşit dacă povestea încăpea pe mână unuia ca Daneliuc, de pildă - care, întâmplător, l-a combinat şi el pe Dorel Vişan cu melcii, absolut gratuit, în ultimul său film cu momente de luciditate). Dincolo de naraţiunea cursivă şi ritmată, viziunea lui Giurgiu decupează o umanitate frământată, ale cărei pulsiuni spre furtişag sau supravieţuire duc adesea la explozii amuzante. Se reţin numeroase secvenţe de un umor aproape savuros, temperat numai de gravitatea contextului - în special veleităţile de impostură ale directorului, comicăriile ipocrite ale afaceristului francez, zbuciumul disperat al sindicaliştilor sau tribulaţiile familiale ale majorităţii personajelor. O idee inspirată, de factură strict regisorală, a fost aceea de a folosi drept coperţi imagini document ale vizitei lui Michael Jackson la Bucureşti, în toamna lui 1992 - insistând pe elementele mediatice de un comic involuntar, degenerat până în grotesc - deşi se remarcă şi aici un factor oarecum discutabil: vizita a durat patru-cinci zile, iar acţiunea actualului film, prin cronologia şi complexitatea evenimentelor, sugerează o desfăşurare mai amplă în timp. Dincolo de aceasta, însă, genericul plasat pe sosirea megastarului şi mascarada cu poliţiştii de pe Stadionul Tineretului, şi mai ales finalul organizat în jurul plecării acestuia (combinat şi cu "Bolero" de Ravel, un alt element inspirat din zona de comedie a filmului - combinat cu şlagărele lui Dan Spătaru şi partitura originală, adecvată fără ostentaţie, a lui Vlaicu Golcea), încadrează "Despre oameni şi melci" între două repere solide: un început care te captivează şi o încheiere care te marchează.
La fel ca şi până acum, Tudor Giurgiu se mai remarcă şi printr-o apetenţă specială a distribuţiei şi a lucrului cu actorii. Despre Dorel Vişan n-ar fi foarte multe de spus, decât că e viguros şi nuanţat cum îl ştim din toate rolurile lui de lichele. În schimb Andi Vasluianu ne rezervă o nouă surpriză, lucru semnificativ după întreaga sa galerie de personaje excelent compuse cu care ne-a obişnuit: Gică al său impresionează prin portretul multifaţetat de om cinstit (dar şi curvar), puternic (dar marcat şi de mari slăbiciuni), transmiţând printr-o multitudine de prim-planuri expresive, intonaţii subtile şi replici monosilabice dilemele unui tâmpit iremediabil complet depăşit de situaţie, dar onest şi devotat în fond, care se chinuieşte să-şi ducă lupta până la capăt. Monica Bârlădeanu îşi continuă ascensiunea actoricească, oferind din nou un personaj uman şi veridic, completat multicolor, cu sclipiri extrem de amuzante şi profunde accente dramatice. Mai uniformă, dar nu mai puţin substanţială şi subtilă, Andreea Bibiri îi dă la rândul ei replica lui Andi Vasluianu, în rolul unei neveste limitate, exasperante, care în final rezervă o surpriză semnificativă. Foarte bine construit e şi cuplul Ovidiu Crişan - Alina Berzunţeanu, conturând din câteva tuşe precise şi miezoase o altă variantă de cuplu muncitoresc plin de viaţă şi haz. Incidental, avem aici de-a face şi cu adevăratul debut al lui Ovidiu, după ce (nu din vina lui) l-a ratat pe cel din "Hârtia va fi albastră" (2007, Radu Muntean), unde deşi avea un rol cât de cât consistent, varianta finală de montaj l-a redus la "un punct verde" (şi un voice-over). Se distinge, de asemenea, Clara Vodă, care creează cu mijloace economice şi percutante portretul doctoriţei de la clinica recoltatoare de spermă (din păcate, finalul episodului e cam neîmplinit, la nivel de scenariu şi regie...) Mai avem şi bucuria de a o revedea pe Valeria Seciu într-o participare extraordinară scurtă, dar convingătoare. Cei doi interpreţi francezi ai francezilor propriu-zişi, Jean-François Stévenin şi Robinson Stévenin, sunt corecţi: tatăl, versatil şi cu umor veritabil (deşi cam deplasat spre cabotinărie în detrimentul laturii întunecate, cu care s-ar fi putut echilibra mai bine), iar fiul, destul de liniar (şi insuficient motivat din scriitură).
Maestru incontestabil al artei şi profesiunii operatoriceşti, Vivi Drăgan Vasile se situează totuşi într-una dintre acele zone uşor accidentate ale carierei sale (rare, din fericire), când gestionează cam nesigur sharff-urile compoziţiilor cu personaje în perspectivă. În rest, o imagine corectă şi funcţională (poate chiar prea corectă, pe alocuri...) Montajul Nitei Chivulescu e precis şi bine ritmat, ca întotdeauna. Decorurile lui Csaba Damokos reuşesc să reconstituie abianţa anului 1992 - inclusiv cu ajutorul producţiei, care a ştiut să se concentreze asupra spaţiilor comode din acest punct de vedere, prospectând şi alegând competent mai multe locaţii (nota bene: locaţii, adică locuri de filmare în decor real, nu "locaţii", adică locuri şi atât, cum zic snobii din zilele noastre) prin diverse oraşe din Bucureşti şi împrejurimi - deşi pe alocuri mai scapă şi câteva termopane, că asta-i viaţa... Iar machieuzele de top Dana şi Iulia Roşeanu se achită onorabil de sarcina unui film fără probleme speciale de make-up, spre deosebire de acele producţii care le dau şansa de a-şi arăta adevăratele capacităţi.
Trăgând linie şi adunând, "Despre oameni şi melci" este un film obligatoriu de văzut. Nu numai fiindcă te ţine, şi te amuză, şi te cam scormoneşte, şi te pune pe gânduri - ci, mai ales, pentru că vorbeşte fără fasoane despre un episod reprezentativ al drumului care a împins România în marasmul actual. Cum spunea Nicolae Iorga: "Aceia care-şi uită trecutul, sunt osândiţi să-l repete" - iar noi, o facem cu vârf şi-ndesat!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 septembrie, 2012
Bucureşti, România
Aceia care-şi uită trecutul, sunt osândiţi să-l repete
După marea iluzie şi entuziasmul Revoluţiei din Decembrie, a urmat decepţia: nu numai că succesiunea la putere se făcuse după principiul "pleacă ai noştri, vin ai noştri / noi rămânem tot ca proştii", cum spune Victor Socaciu - dar nici străinii nu ne îmbrăţişau ca pe nişte viitori parteneri, văzând în România doar o vacă bună de muls. Marile puteri îi rânduiseră un nou destin: nu de producător respectabil, ci de cumpărător umil, o piaţă de desfacere pentru propriile lor mărfuri - şi, în subsidiar, o sursă de materii prime şi mână de lucru cât mai ieftină. Până să se ajungă la actualele proiecte intolerabile din domeniul exploatărilor miniere (Roşia Montană, Chevron, Cuprumin), s-a vândut fraudulos flota la preţ de fier vechi, s-au pervertit periodice importante, ca "România liberă" şi "Evenimentul zilei", transformate în oficine ale unor trusturi de peste hotare (ca WAZ şi Ringier - printr-o ironie, unul dintre partenerii media ai actualului film), s-au demantelat numeroase unităţi industriale pentru a deveni făbricuţe comode ale afaceriştilor străini mari şi mici. Despre acest din urmă fenomen este vorba în noul film al lui Tudor Giurgiu.
Pe scurt, avem de-a face cu masacrarea celebrei uzine ARO din Piteşti, adusă în faliment şi vândută unui franţuz prăpădit care vrea s-o transforme în fabrică de... melci conseravţi! Pornit cu disperare s-o salveze, şeful de sindicat are ideea năstruşnică de a aduna bani, împreună cu ceilalţi muncitori, prin vânzări de spermă pentru o clinică internaţională. De aici, o poveste întortocheată şi plină de întorsături neaşteptate, îmbrăcând substratul dramatic într-o aparenţă de comedie plină de umor pe cât de amar, pe atât de autentic - în special al dialogurilor şi situaţiilor.
Scenariul lui Ionuţ Teianu, absolvent al facultăţii de operatorie, vădeşte un talent incontestabil, deşi prezintă unele fisuri de ordin structural. Personajele sunt concepute robust, complex şi uman, cu motivaţii puternice şi evoluţii credibile, iar plotul, deşi complicat, curge limpede şi antrenant. Discutabile ar fi nu elementele de conţinut şi nici cele de detaliu, ci potenţarea principalelor articulaţii ale scenariului (plot-point-uri principale şi secundare, pitch-uri, etc.), precum şi dezvoltarea actelor dramaturgice - spre final, deşi încărcătura a crescut semnificativ, lucrurile evoluează spre deznodământ pe o paradigmă cam simplistă şi expediată, neglijând unele dintre direcţiile amorsate anterior. Un exemplu semnificativ se relevă nu numai din construcţia scenariului ca atare, ci pornind şi de la o modificare survenită pe platou, legitimă şi inspirată în sine, dar lăsată în coadă de peşte: în secvenţa când protagonistul, Gică, încearcă să coopteze ajutorul amantei sale (Manuela, secretara directorului), motivaţia iniţială era subţire şi puerilă, astfel că regisorul şi actorii au ajustat-o la filmare, conferindu-i o mult mai mare putere şi credibilitate, ceea ce ridică perceptibil valoarea secvenţei - dar, din păcate, genera un nou sub-plot care trebuia să fie urmărit până la capăt, ceea ce ar fi rotunjit şi finalul.
În orice caz, scenariul lui Ionuţ Teianu, cu toate virtuţile lui şi cele câteva minusuri, e exploatat inspirat de Tudor Giurgiu, printr-o concepţie regisorală incomparabil mai densă şi coerentă decât în anteriorul său "Legături bolnăvicioase" (2006) - pe care la vremea lui, avându-i în vedere substanţa consistentă dar tarată de goluri structurale, îl numisem "un film schweitzer". "Despre oameni şi melci", deşi se declară comedie, este în fond o dramă la care se râde - se râde mult şi sănătos, dar cu un permanent nod în gât. Tudor Giurgiu adoptă o vedere detaşată asupra realităţii emblematice a anului 1992, vizualizând-o clar şi fără implicări sentimentale sau pătimaşe (ne putem imagina ce-ar fi ieşit dacă povestea încăpea pe mână unuia ca Daneliuc, de pildă - care, întâmplător, l-a combinat şi el pe Dorel Vişan cu melcii, absolut gratuit, în ultimul său film cu momente de luciditate). Dincolo de naraţiunea cursivă şi ritmată, viziunea lui Giurgiu decupează o umanitate frământată, ale cărei pulsiuni spre furtişag sau supravieţuire duc adesea la explozii amuzante. Se reţin numeroase secvenţe de un umor aproape savuros, temperat numai de gravitatea contextului - în special veleităţile de impostură ale directorului, comicăriile ipocrite ale afaceristului francez, zbuciumul disperat al sindicaliştilor sau tribulaţiile familiale ale majorităţii personajelor. O idee inspirată, de factură strict regisorală, a fost aceea de a folosi drept coperţi imagini document ale vizitei lui Michael Jackson la Bucureşti, în toamna lui 1992 - insistând pe elementele mediatice de un comic involuntar, degenerat până în grotesc - deşi se remarcă şi aici un factor oarecum discutabil: vizita a durat patru-cinci zile, iar acţiunea actualului film, prin cronologia şi complexitatea evenimentelor, sugerează o desfăşurare mai amplă în timp. Dincolo de aceasta, însă, genericul plasat pe sosirea megastarului şi mascarada cu poliţiştii de pe Stadionul Tineretului, şi mai ales finalul organizat în jurul plecării acestuia (combinat şi cu "Bolero" de Ravel, un alt element inspirat din zona de comedie a filmului - combinat cu şlagărele lui Dan Spătaru şi partitura originală, adecvată fără ostentaţie, a lui Vlaicu Golcea), încadrează "Despre oameni şi melci" între două repere solide: un început care te captivează şi o încheiere care te marchează.
La fel ca şi până acum, Tudor Giurgiu se mai remarcă şi printr-o apetenţă specială a distribuţiei şi a lucrului cu actorii. Despre Dorel Vişan n-ar fi foarte multe de spus, decât că e viguros şi nuanţat cum îl ştim din toate rolurile lui de lichele. În schimb Andi Vasluianu ne rezervă o nouă surpriză, lucru semnificativ după întreaga sa galerie de personaje excelent compuse cu care ne-a obişnuit: Gică al său impresionează prin portretul multifaţetat de om cinstit (dar şi curvar), puternic (dar marcat şi de mari slăbiciuni), transmiţând printr-o multitudine de prim-planuri expresive, intonaţii subtile şi replici monosilabice dilemele unui tâmpit iremediabil complet depăşit de situaţie, dar onest şi devotat în fond, care se chinuieşte să-şi ducă lupta până la capăt. Monica Bârlădeanu îşi continuă ascensiunea actoricească, oferind din nou un personaj uman şi veridic, completat multicolor, cu sclipiri extrem de amuzante şi profunde accente dramatice. Mai uniformă, dar nu mai puţin substanţială şi subtilă, Andreea Bibiri îi dă la rândul ei replica lui Andi Vasluianu, în rolul unei neveste limitate, exasperante, care în final rezervă o surpriză semnificativă. Foarte bine construit e şi cuplul Ovidiu Crişan - Alina Berzunţeanu, conturând din câteva tuşe precise şi miezoase o altă variantă de cuplu muncitoresc plin de viaţă şi haz. Incidental, avem aici de-a face şi cu adevăratul debut al lui Ovidiu, după ce (nu din vina lui) l-a ratat pe cel din "Hârtia va fi albastră" (2007, Radu Muntean), unde deşi avea un rol cât de cât consistent, varianta finală de montaj l-a redus la "un punct verde" (şi un voice-over). Se distinge, de asemenea, Clara Vodă, care creează cu mijloace economice şi percutante portretul doctoriţei de la clinica recoltatoare de spermă (din păcate, finalul episodului e cam neîmplinit, la nivel de scenariu şi regie...) Mai avem şi bucuria de a o revedea pe Valeria Seciu într-o participare extraordinară scurtă, dar convingătoare. Cei doi interpreţi francezi ai francezilor propriu-zişi, Jean-François Stévenin şi Robinson Stévenin, sunt corecţi: tatăl, versatil şi cu umor veritabil (deşi cam deplasat spre cabotinărie în detrimentul laturii întunecate, cu care s-ar fi putut echilibra mai bine), iar fiul, destul de liniar (şi insuficient motivat din scriitură).
Maestru incontestabil al artei şi profesiunii operatoriceşti, Vivi Drăgan Vasile se situează totuşi într-una dintre acele zone uşor accidentate ale carierei sale (rare, din fericire), când gestionează cam nesigur sharff-urile compoziţiilor cu personaje în perspectivă. În rest, o imagine corectă şi funcţională (poate chiar prea corectă, pe alocuri...) Montajul Nitei Chivulescu e precis şi bine ritmat, ca întotdeauna. Decorurile lui Csaba Damokos reuşesc să reconstituie abianţa anului 1992 - inclusiv cu ajutorul producţiei, care a ştiut să se concentreze asupra spaţiilor comode din acest punct de vedere, prospectând şi alegând competent mai multe locaţii (nota bene: locaţii, adică locuri de filmare în decor real, nu "locaţii", adică locuri şi atât, cum zic snobii din zilele noastre) prin diverse oraşe din Bucureşti şi împrejurimi - deşi pe alocuri mai scapă şi câteva termopane, că asta-i viaţa... Iar machieuzele de top Dana şi Iulia Roşeanu se achită onorabil de sarcina unui film fără probleme speciale de make-up, spre deosebire de acele producţii care le dau şansa de a-şi arăta adevăratele capacităţi.
Trăgând linie şi adunând, "Despre oameni şi melci" este un film obligatoriu de văzut. Nu numai fiindcă te ţine, şi te amuză, şi te cam scormoneşte, şi te pune pe gânduri - ci, mai ales, pentru că vorbeşte fără fasoane despre un episod reprezentativ al drumului care a împins România în marasmul actual. Cum spunea Nicolae Iorga: "Aceia care-şi uită trecutul, sunt osândiţi să-l repete" - iar noi, o facem cu vârf şi-ndesat!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 septembrie, 2012
Bucureşti, România
