Filmul este ok, există potențial pentru a fi privit ca o artă plină de filosofii si sensuri adânci, insă totul se rezumă la interpretarea ciumei ca pedeapsă divină și alături de alte semne naturale ajunge să fie confundată cu Apocalipsa, mai cu seamă, cu ultima pecete. Cunoscând puțină teologie, nu vei fi mai deloc impresionat la modul filosofic, ci vei observa mai atent ce ritualuri aveau oamenii pe vremuri când vorbeau de sfârșitul lumii. (biciuirea, etc)
Andrei_Filmagica
pe 01 Decembrie 2020 00:54
Același nume-Moartea, diferite prenume care au același efect sub o cauză diferită în funcție de ce a făcut omul pe Pământ până atunci
În film, personajul metaforic Moartea poate simboliza ciuma din perioada de atunci când a avut loc epidemia și reprezintă o variantă mai pașnică prin care nu este surprinsă suferința umană cu chinuri și suferințe înainte de a se duce la ceruri. Moartea mai apare când ticălosul ala cade cu copac cu tot, simbolizând birunța dreptății morale asupra ticăloșeniei, de aici punându-ne intrebarea: ,,Moartea chiar are un scop rău pentru noi, să ne ia de pe pământ?.. poate că nu, pentru că uneori este necesară pentru a curăța Pământul de lepădături sau oameni de mâna a treia să le zicem.Sigur, de aici se nasc alte subiecte de discuție- viziuna fiecăruia asupra binelui și răului si subiectivismul de rigoare. Având in vedere că Moartea este o etapă a vieți iminentă pt toți și că uneori ea se așterne de la sine, fiind numită de cauze naturale (prenumele ei-intenții identice, dar circumstanțe diferite in funcție de backround-ul persoanei) ne imaginăm acest proces ca un simplu eveniment care va veni ....care va veni, deci și teama de inevitabila intâlnire nu ar trebui să fie prea mare. Echilibrul dintre viață și Moarte este vital pentru pregătirea terenului, să zic asa, pt generațiile următoare. Un dezechilibru, in care Moartea preia controlul ,poate fi exemplificat in istorie de Marea Ciumă, Cele Două Războiaie Mondiale...
Jocul de șah prin care omul primește a doua sansă de a trăi reprezintă norocul in viață, deșteptarea la bunele credințe și fapte morale sau pur și simplu biruința spiritului în fața intunericului (dacă ne referim la persoanele super armonioase și impăcate cu ele pe care prea puține le mai sperie-cazul cavalerului din film care a fost luat în final cu ceilalți probabil pt că avea ciumă sau alte cauze naturale care nu aveau legătură cu moralitatea).
Referitor la scenografie și poveste: originale pentru anii 50-60, un joc actoricesc asemănător unui teatru in aer liber, foarte convingător, cu scene amuzante, romantice, thriller și chiar blasfemice aș zice când s-a imitat Crucificarea (aici nu mi-a plăcut). Eye-contactul dintre personaje a fost foarte convingător, emoția transmițsă dintre tată, mamă și băiatul ce mic-foarte natutrală, am uitat că jucau de fapt (de altfel ei simbolizează si personajele pozitive dacă vrem să ne referim la clasicul happy-end și putem pt că e un film clasic....
sabinalin
pe 11 Iunie 2020 22:42
Despre conditia efemera a omului si a umanitatii. Despre omul aflat intr-o permanenta cautare a lui Dumnezeu, omul care isi doreste cunoastere chiar si atunci cand “doamna cu coasa si clepsidra” ii raspunde ca nici macar ea nu stie. Despre dorinta permanenta de a mai cumpara ceva timp, de a mai face o fapta buna, de a mai lasa o urma a trecerii pe Pamant. “Daca nu e sa fie acum, totusi va veni. Totul e sa fii pregatit”. Peter Brook. “Cu multi ani in urma, cand am vizionat prima data filmul la Cinemateca, inca adolescent, am fost coplesit” scria Andrei Serban in luna aprilie a acestui an cand a simtit nevoia s a il revada. Si marele regizor continua: “Filmul a avut un efect linistitor asupra mea. M-a ajutat sa ma relaxez la trup dar, mai important, sa-mi linistesc emotia, gandurile. Accept ca asta e situatia, sunt calm. Cred in ceva. Am retinut din film o umbra de respect, de gratitudine, care e un semn al divinitatii in fiecare dintre noi. Sunt recunoscator ca respir constient”.
Singura hiba pe care i-am gasit-o minunatului film bergmanian este ca, spre deosebire de “Fragii salbatici”, celelalt mare film aparut in acelasi an, n-a reusit sa imi transmita la fel de multa emotie. Altfel, la mai bine de sase decenii de la premiera, se poate constata ca filmul e la fel de viu, la fel de proaspat. Acesta e apanajul capodoperelor.
danielvasile
pe 07 Aprilie 2020 00:38
Arta este nemuritoare in timp ce omul este trecator. Acest film este opera de capatai a lui Bergman.
mihaela_82
pe 09 Martie 2020 15:21
Un film cutremurator. Trebuie vazut, nu povestit. Ar putea fi cel mai bun film de arta realizat vreodata.
xerses
pe 27 Martie 2016 19:28
Pentru imbogatirea culturii cinematografice, un film de referinta ce trebuie urmarit.
Stephen2D
pe 04 Ianuarie 2016 22:41
cezarika21
pe 16 August 2015 15:18
Într-o lume confuză plină de minuni reale pe care nu le vede nimeni și de semne false considerate a fi manifestarea voinței lui Dumnezeu, omul simte doar certitudinea morții. Confuzia și dezorientarea în fața tăcerii divine produc adevărate cutremure de credință, îndepărtându-i pe oameni de Creator și dându-le falsa impresie că viața este inutilă și nu are nici un sens. Este o disperare a omului care vrea să creadă, dar cedează atât de ușor în fața îndoielilor.
Ingmar Bergman promovează o viziune pesimistă a unei lumi lipsite de Dumnezeu, o lume ignorantă care-și creează proprii idoli și care trăiește doar pe plan material, refuzând spiritualul. Lipsiți de dorința de cunoaștere spirituală, oamenii nu se mai tem decât de moarte pe care o văd uneori ca o pedeapsă divină pentru păcatele lor. Viața omului este dominată de incertitudine, de lipsa unui răspuns la o întrebare fundamentală despre viață și moarte, despre sensul existenței și despre fericire.
"Este atât de greu să-L percepi pe Dumnezeu cu propriile simțuri? De ce trebuie să Se ascundă într-o mulțime de promisiuni vagi și de miracole invizibile? Cum putem să-i credem pe cei care cred dacă nu credem noi-înșine? (...) Vreau ca Dumnezeu să-Și dea deoparte mâna Lui, să-Și arate fața și să-mi vorbească. Dar El rămâne tăcut. Îmi înalț plânsetul în întuneric către El, dar se pare că nu-i nimeni acolo. (...) Atunci viața e un chin fără sens", se tânguie cavalerul Antonius Block, a cărui viață întreagă a fost o căutare fără sens. Incertitudinea și întunericul spiritual în care trăiește îi blochează înțelegerea veșniciei.
Rugăciunea din final: ”Scoate-ne din întuneric, Te rugăm pe Tine, o, Doamne! O, Doamne, ai milă de noi! Suntem mici și înfricoșați și fără știință. Doamne, Tu care ești undeva, Tu care trebuie să fii undeva, ai milă de noi!” este strigătul de disperare al unei lumi secularizate și ateizate, care și-a renegat valorile spirituale tradiţionale și simte existența unui vid spiritual care-i incinerează sufletul și-l transformă în cenușă. Minune a dumnezeirii, omul se întoarce în țărâna din care a fost creat fără nici un profit sufletesc. Ieri a fost, iar azi nu mai este...
”Det Sjunde inseglet” (1957) este fără nici un dubiu o capodoperă cinematografică atât prin profunzimea ideilor vehiculate, cât și ca realizare tehnică (decoruri pline de autenticitate, redarea stilului de viață scandinav din perioada medievală, alternanța unor imagini sugestive, folosirea artistică a tehnicii clarobscur, interpretări memorabile). Un film despre neputința omului de a înțelege veșnicia și de a-și depăși condiția sa de muritor.
into_the_labyrinth
pe 07 Martie 2014 02:29
Continua luptă dintre viaţă şi moarte, dintre puritate şi păcat, văzute aici de Bergman ca o alternanţă când absurdă, când grotescă, este redată printr-o poveste înfiorătoare, cutremurătoare, în timpul marii epidemii de ciumă. Oamenii sunt uneori răi, cinici, dar vor să trăiască - oamenii sunt uneori buni, sinceri, dar nu-şi găsesc Dumnezeul - pare a spune regizorul, care simbolizează acest joc printr-o partidă de şah cu Moartea, prin sceneta saltimbancilor sau prin procesiuni cumplite. Pământul e un loc al suferinţei perpetue, iar Raiul - un loc minunat, despre care se cântă, dar a cărui existenţă este pusă la îndoială. Personal, îl găsesc unul dintre cele mai filosofice şi mai şocante filme ale lui Bergman (nu spun că celelalte ar fi simple) şi, în pofida morbidităţii sale pregnante de la început până la sfârşit, şi unul dintre cele mai reuşite, alături de (printre altele) Winter Light (chiar dacă poate e cel mai bine cunoscut pentru Smultronstallet).
radu3455
pe 03 Decembrie 2013 13:08
un film in stilul lui Ingmar Bergman scenariu wow care nu cred ca mai apare in vreun alt film,jocul actorilor e deasemenea bun,oricum iti trebuie multa rabdare pentru a vedea acest film
cosmin_kedii
pe 18 Mai 2013 19:49
pentru al nouăsprezecelea Lungmetraj Ingmar Bergman invită privitorul la o reflecție existențială asupra omului, prin viața și moarte
Harry1516
pe 02 Decembrie 2012 18:27
,,Det Sjunde inseglet'' este o capodopera a cinematografiei mondiale si unul din filmele de referinta ale celebrului regizor suedez Ingmar Berman, ce reprezinta o alegorie pe tema cautarii de Dumenzeu.
Filmul lui Bergman propune o intrebare simpla in aparenta, dar cu mai multe substraturi: A crede sau a nu crede? si incearca sa gaseasca raspunsuri la intrebari metafizice consacrate printr-un dialog si monolog, scurt, dar expresiv, purtat de personaje conturate prin prisma ideilor si introspectiilor aduse. Asadar, ,,Det Sjunde inseglet'' devine un film al complexelor intrebari, al mintii si sufletului chinuit de imposibilitatea unirii cu divinitatea ( ,,I want God to stretch out His hand, uncover His face and speak to me. But He remains silent." ) si a certitudinii futile a Mortii.
Bergman creeaza aici unele din cele mai tulburatoare si impresionante imagini din cinematografie, in care se regaseste o expresivitate tripla ( vizuala, morala si emotionala): jocul de sah, dansul macabru, insasi intruchiparea Mortii si multe altele. Un tablou marcant al propriei teme, ,,Det Sjunde inseglet'' capata un puternic caracter stilistic din care rasar dimensiuni puternice. Bergman dovedeste ca daca stii ce sa faci cu o camera de filmat, imaginea, fie ea si alb negru, capata eternitate.
,,Det Sjunde inseglet'' este un film al intrebarilor fara raspuns, al incercarii de a cuprinde cu ,,ochii'', fie si cei ai mintii, lucrul neinteles de multi dintre noi (vazut de putini, de cei speciali, condamnati de a nu fi intelesi de marginirea sau setea constiintei umane). In acest sens moralitatea si introspectia regizorala ocupa locul fruntas, din care spectatorul asculta o simfonie filosofica. Intruchiparea Mortii reprezinta un punct de maxim interes, in care se ajunge la un simbolism zguduitor, dar care contrar unei ideii preconcepute, nu reprezinta negativism, ci necesitatea si certitudinea oferita de spiritualitatea divina. Personajele devine papusi in mana unui regizor talentat, iar povestea o proza scrisa cu un condei arhaic, din care iese idealismul retoric.
Comparabil cu filmul lui Tarkovsky, ,,Det Sjunde inseglet'' nu reda aceeasi psihologie debordata, ci aduce o moralitate superioara din care iesi un om complet diferit, a carui credinta va fi miscata fara a fi nevoie de un extremism ofensator. Prin constiinta, suflet si gandire, omul incearca sa cuprinda infinitul prin prisma lui Dumnezeu, neintelegandu-l insa si neputand sa-l contemple. Omul contempla divinitatea si se confunda cu ea in ,,Sarmanul Dionis'' al poetului Eminescu,dar aici el apare ca un calator prin contiinta catre adevar de unde iese dezamagit de imposibilitatea metafizica a cunoasterii sale.
,,Det Sjunde inseglet'' reprezinta unul din cele mai profunde filme cu privire la cautarea lui Dumnezeu, la care asociaza teme adiacente, dovedind maiestria unui regizor de clasa. ,,I try to tell the truth about the human condition, the truth as I see it'' dupa cu Bergman insusi marturiseste, motiv pentru care el isi consolideaza un loc fruntas intre regizorii lumii, ,,Det Sjunde inseglet'' fiind, poate, cel mai reprezentativ film al sau in acest sens.
PS: scuzele de rigoare pentru greselile facute, dar am o boala ciudata care imi afecteaza coordonarea apasarii tastelor...
stalex
pe 17 Octombrie 2012 13:31
Cred ca filmul, printre altele, transmite si ideea salvarii prin arta. La final, mor si credinciosul, si scepticul, si saracul-cu-duhul, si femeia adulterina, singurii care scapa sunt artistii. Mai mult, salvarea vine de la viziunea pe care o are saltimbancul inainte de scena finala (imaginea artistului ca vizionar). In sprijinul acestei idei vine si scena- superba- in care sunt puse in opozitie cantecul comediantilor si imnul procesiunii celor ce se flageleaza.
Daca e asa sau nu, filmul ramane unul dintre cele mai bune din istoria cinematografului. Una dintre peliculele care iti raman in gand mult timp dupa ce le vezi.
Narcis_1976
pe 15 Aprilie 2012 20:36
antevorbitorii mei au adus comentarii pertinente, nu am ce sa aduc in complectare, interesanta viziunea lui Bergman comparand viata cu un meci de sah, asa este obtinem victorii marunte , deznodamantul e mereu acelas.
cosmin742000
pe 07 Octombrie 2011 19:58
Un film caruia nu ai ce sa ii reprosezi , regie perfecta , scenariu colosal , joc actoricesc nemaintalnit
zeno.marin
pe 12 August 2011 15:57
Un proverb italian spune: "La sfarsitul jocului (de sah) si regele si pionul intra in aceeasi cutie". Asa ca asocierea dintre sah si moarte exista de ceva vreme iar o cautare a acestei teme poate sa mai dezvaluie alte exemple. Categoric alegoria e foarte puternica sub forma inegalabilei pelicule a lui Bergman.
Picturile lui Hieronymus Bosh ar fi prima asociere dintre modul socant de convingator prin care Bermgan reda atmosfera de ev mediu si realitatea lugubra a acelor timpuri salbatice si primitive. Acest element de legatura, sesizabil doar prin paradigma scenei cu pictorul, reda perfect elementul de grotesc ce stapaneste peisajul si vine la fel de intamplator precum modul in care Bergman se foloseste de actori pentru a-si reda propriile sale idei despre conflictele interioare de natura existentialista. Aceleasi tanguiri, aceleasi ganduri, aceleasi senimente de alienare, aceeasi atmosfera de abandon sufletesc, de izolare, de mizantropie educata sunt reluate si acum.
Si as putea continua aici mult si bine, dar nu am reusit sa inteleg niciodata cauza, ci doar sa vad un efect, o forma fara fond - vocea depresiei constante a lui Bergman prin cantecul actorilor gandind cu voce tare: "Oare trebuie sa ne facem din frica un idol si sa-l numim Dumnezeu?" sau "Este atat de teribil de greu de conceput sa-L poti percepe pe Dumnezeu prin propriile simturi? De ce se ascunde El intr-un nor de promisiuni eludabile si miracole invizibile?". Intreg filmul este asadar o alegorie tip "vanitas", cu decoruri fabuloase si costume extraordinare, a caror expresivitate este infinit mai mare in alb si negru decat ar putea reda orice film color contemporan. Ceea ce frapeaza iarasi sunt figurile actorilor, impecabil de realiste priin grotescul fizionomiei lor (vezi scena impresionanta a cortegiului de oameni care se autoflageleaza care culmineaza cu un monolog).
Numai ca realismul acestei capodopere se termina brusc si ne pomenim (inevitabil) cu prezentele feminine diafane, imaculate si recursive din filmele lui Bergman. Ma refer desigur Bibi Andersson care reuseste sa saboteze prin jocul ei un film intreg cu cea mai gratioasa ingenuitate. Sarmana Bibi - febletea mea cu antecedente - nu e singura, asa ca s-o iertam. Caci a jucat mai fandosit in alte filme - "Fragii salbatici" - care reapar in acest film, amestecati medieval cu lapte de capra. Sa nu le iertam nici pe Inga Gill sau Maud Hansson cu tipatul ei neconvingator si iata, nici pe Nils Poppe (Jof) de exemplu, jongleurul incepator cu un stil de interpretare excesiv de fortat si de copilaresc.
Scene si scene. Contrastante prin abordare, dar cu un contrast nedorit. O explicatie pe care o putem invoca pentru artificialitate exagerata este ca actiunea se petrece in evul ciumei bubonice, iar pe atunci cam asa erau piesele de teatru in realitate: grotesti, la randu-le. In acest context, scena primitiva de teatru este chiar savuroasa, pentru ca imi imaginez ca astfel aratau cu adevarat reprezentatiile actoricesti medievale. Explicatia insa nu rezista mult, caci stilul acesta de joc se regaseste si in alte filme ale sale. Si repet, acest lucru parca deranjeaza. Undeva dizolvate imperceptibil de film, se afla scene jucate cand primitv si infantil, cand bine si natural, cum de pilda ar fi episodul impresionant petrecut la carciuma. Nu pot sa cred ca acest contrast intre drama realista, jucata natural si scalambaiala de teatru de amatori poate sa fie ceruta ca si balans sau contrast de catre regizor, pentru a mari efectul dramatic. Sau asa sa fie?...
Marturisesc ca nu voi putea niciodata intelege sau sa ma impac cu contrastul intre desavarsirea profunzimii unor imagini, idei, metafore, alegorii sau orice figura de stil si "over-over-over-acting"...
andreyuzzu
pe 04 Noiembrie 2010 12:33
La unele filme chiar nu ai ce sa comentezi. , asta e unul din ele.
titihenry
pe 05 August 2010 18:42
filmul este o capodopera.e ceva mai greu de urmarit, insa este obligatoriu de vazut
mvpsebi
pe 02 Iunie 2010 15:03
M-a cam depasit filmul asta, e peste capacitatea mea de a formula o parere pertinenta. In principiu e vorba de psihologia omului raportata la aparitia mortii. Si mai in principiu ne este prezintata o imagine memoribila in care Antonius Block
provoaca Moartea la o partida de sah, in joc fiind viata sa. Cu aceasta ocazie cavalerul mai trage de timp, chinuit fiind de incertitudinea existentei divine.
Complex, cu personaje foarte bine conturate, scenariu excelent si care'ti da ceva de gandit in urma vizionarii sale, cu siguranta nu trebuie ratat, poate cel mai bun BERGMAN!
MIRCEA_mircea
pe 28 Martie 2010 15:32
Daca stii ca Cinematografie este o Arta atunci trebuie sa vezi acest film.
Omul fata in fata cu Moartea care are puterea sa o supusa unui Examen.Intre ei 2 fiind o tabla de sah pe alb si negru.Totu este la cheremul Sahului__Totul se muta in functie de miscarea de pe tabla aceea.Un Vals in care Moartea conduce.
pe 23 Februarie 2010 22:10
[...] Scris la data 23/02/2010 de Madalina Manea in Speciale Daca in articolul trecut am inteles viata lui Ingmar Bergman, de acum incepem sa descoperim si sa intelegem filmele care l-au facut celebru si i-au dat numele de “regizor al viziunilor sumbre”. Filmul de azi prezinta una dintre cele mai faimoase imagini care au facut istorie: intruchiparea mortii jucand sah, pe o plaja, cu un cruciat. Totul in pelicula alb-negru, “A saptea pecete”. [...]
pe 04 Aprilie 2005 02:24
Cred ca cineva ar trebui sa inceapa sa spuna ceva despre acest film...
Cu siguranta ca sunt mai mult de o mana de oameni care au vazut / auzit /ar dori sa-l vada.
Pasul urmator este daca vrei sa vorbesti despre film cu cineva si daca ai impulsul sa faci lucrul acesta ; oricum, prea multe conditionari cand lucrurile sunt mult mai simple : daca vrei, poti.
Am vazut acest film cu multi ani in urma, la Cinemateca, pe vremea cand eram student. Acum pot sa il si am in colectia mea ( alaturi de multe, multe alte filme ).
Observatii : filmul nu are nici o prezentare pe site. Nu are nici un vot.
Concluzii : chiar daca l-a vazut cineva din vizitatorii Dvs. nu a fost nimeni interesat de recomandarea lui mai departe.
Filmul face parte din acea rara categorie de filme de arta. Cine poate sa inteleaga, sa guste si aprecieze sa-l vada.
Cred ca jocul de sah cu moartea il facem fiecare intr-o forma sau alta, constient sau cu o superba nepasare.
Oricare din creatiile lui Bergman este o incitanta tema de meditatie pentru fiecare din noi, iar forma in care ne-o adreseaza, limbajul si formele sunt un superlativ al artei cinematografice.
În film, personajul metaforic Moartea poate simboliza ciuma din perioada de atunci când a avut loc epidemia și reprezintă o variantă mai pașnică prin care nu este surprinsă suferința umană cu chinuri și suferințe înainte de a se duce la ceruri. Moartea mai apare când ticălosul ala cade cu copac cu tot, simbolizând birunța dreptății morale asupra ticăloșeniei, de aici punându-ne intrebarea: ,,Moartea chiar are un scop rău pentru noi, să ne ia de pe pământ?.. poate că nu, pentru că uneori este necesară pentru a curăța Pământul de lepădături sau oameni de mâna a treia să le zicem.Sigur, de aici se nasc alte subiecte de discuție- viziuna fiecăruia asupra binelui și răului si subiectivismul de rigoare. Având in vedere că Moartea este o etapă a vieți iminentă pt toți și că uneori ea se așterne de la sine, fiind numită de cauze naturale (prenumele ei-intenții identice, dar circumstanțe diferite in funcție de backround-ul persoanei) ne imaginăm acest proces ca un simplu eveniment care va veni ....care va veni, deci și teama de inevitabila intâlnire nu ar trebui să fie prea mare. Echilibrul dintre viață și Moarte este vital pentru pregătirea terenului, să zic asa, pt generațiile următoare. Un dezechilibru, in care Moartea preia controlul ,poate fi exemplificat in istorie de Marea Ciumă, Cele Două Războiaie Mondiale...
Jocul de șah prin care omul primește a doua sansă de a trăi reprezintă norocul in viață, deșteptarea la bunele credințe și fapte morale sau pur și simplu biruința spiritului în fața intunericului (dacă ne referim la persoanele super armonioase și impăcate cu ele pe care prea puține le mai sperie-cazul cavalerului din film care a fost luat în final cu ceilalți probabil pt că avea ciumă sau alte cauze naturale care nu aveau legătură cu moralitatea).
Referitor la scenografie și poveste: originale pentru anii 50-60, un joc actoricesc asemănător unui teatru in aer liber, foarte convingător, cu scene amuzante, romantice, thriller și chiar blasfemice aș zice când s-a imitat Crucificarea (aici nu mi-a plăcut). Eye-contactul dintre personaje a fost foarte convingător, emoția transmițsă dintre tată, mamă și băiatul ce mic-foarte natutrală, am uitat că jucau de fapt (de altfel ei simbolizează si personajele pozitive dacă vrem să ne referim la clasicul happy-end și putem pt că e un film clasic....
Singura hiba pe care i-am gasit-o minunatului film bergmanian este ca, spre deosebire de “Fragii salbatici”, celelalt mare film aparut in acelasi an, n-a reusit sa imi transmita la fel de multa emotie. Altfel, la mai bine de sase decenii de la premiera, se poate constata ca filmul e la fel de viu, la fel de proaspat. Acesta e apanajul capodoperelor.
Ingmar Bergman promovează o viziune pesimistă a unei lumi lipsite de Dumnezeu, o lume ignorantă care-și creează proprii idoli și care trăiește doar pe plan material, refuzând spiritualul. Lipsiți de dorința de cunoaștere spirituală, oamenii nu se mai tem decât de moarte pe care o văd uneori ca o pedeapsă divină pentru păcatele lor. Viața omului este dominată de incertitudine, de lipsa unui răspuns la o întrebare fundamentală despre viață și moarte, despre sensul existenței și despre fericire.
"Este atât de greu să-L percepi pe Dumnezeu cu propriile simțuri? De ce trebuie să Se ascundă într-o mulțime de promisiuni vagi și de miracole invizibile? Cum putem să-i credem pe cei care cred dacă nu credem noi-înșine? (...) Vreau ca Dumnezeu să-Și dea deoparte mâna Lui, să-Și arate fața și să-mi vorbească. Dar El rămâne tăcut. Îmi înalț plânsetul în întuneric către El, dar se pare că nu-i nimeni acolo. (...) Atunci viața e un chin fără sens", se tânguie cavalerul Antonius Block, a cărui viață întreagă a fost o căutare fără sens. Incertitudinea și întunericul spiritual în care trăiește îi blochează înțelegerea veșniciei.
Rugăciunea din final: ”Scoate-ne din întuneric, Te rugăm pe Tine, o, Doamne! O, Doamne, ai milă de noi! Suntem mici și înfricoșați și fără știință. Doamne, Tu care ești undeva, Tu care trebuie să fii undeva, ai milă de noi!” este strigătul de disperare al unei lumi secularizate și ateizate, care și-a renegat valorile spirituale tradiţionale și simte existența unui vid spiritual care-i incinerează sufletul și-l transformă în cenușă. Minune a dumnezeirii, omul se întoarce în țărâna din care a fost creat fără nici un profit sufletesc. Ieri a fost, iar azi nu mai este...
”Det Sjunde inseglet” (1957) este fără nici un dubiu o capodoperă cinematografică atât prin profunzimea ideilor vehiculate, cât și ca realizare tehnică (decoruri pline de autenticitate, redarea stilului de viață scandinav din perioada medievală, alternanța unor imagini sugestive, folosirea artistică a tehnicii clarobscur, interpretări memorabile). Un film despre neputința omului de a înțelege veșnicia și de a-și depăși condiția sa de muritor.
Filmul lui Bergman propune o intrebare simpla in aparenta, dar cu mai multe substraturi: A crede sau a nu crede? si incearca sa gaseasca raspunsuri la intrebari metafizice consacrate printr-un dialog si monolog, scurt, dar expresiv, purtat de personaje conturate prin prisma ideilor si introspectiilor aduse. Asadar, ,,Det Sjunde inseglet'' devine un film al complexelor intrebari, al mintii si sufletului chinuit de imposibilitatea unirii cu divinitatea ( ,,I want God to stretch out His hand, uncover His face and speak to me. But He remains silent." ) si a certitudinii futile a Mortii.
Bergman creeaza aici unele din cele mai tulburatoare si impresionante imagini din cinematografie, in care se regaseste o expresivitate tripla ( vizuala, morala si emotionala): jocul de sah, dansul macabru, insasi intruchiparea Mortii si multe altele. Un tablou marcant al propriei teme, ,,Det Sjunde inseglet'' capata un puternic caracter stilistic din care rasar dimensiuni puternice. Bergman dovedeste ca daca stii ce sa faci cu o camera de filmat, imaginea, fie ea si alb negru, capata eternitate.
,,Det Sjunde inseglet'' este un film al intrebarilor fara raspuns, al incercarii de a cuprinde cu ,,ochii'', fie si cei ai mintii, lucrul neinteles de multi dintre noi (vazut de putini, de cei speciali, condamnati de a nu fi intelesi de marginirea sau setea constiintei umane). In acest sens moralitatea si introspectia regizorala ocupa locul fruntas, din care spectatorul asculta o simfonie filosofica. Intruchiparea Mortii reprezinta un punct de maxim interes, in care se ajunge la un simbolism zguduitor, dar care contrar unei ideii preconcepute, nu reprezinta negativism, ci necesitatea si certitudinea oferita de spiritualitatea divina. Personajele devine papusi in mana unui regizor talentat, iar povestea o proza scrisa cu un condei arhaic, din care iese idealismul retoric.
Comparabil cu filmul lui Tarkovsky, ,,Det Sjunde inseglet'' nu reda aceeasi psihologie debordata, ci aduce o moralitate superioara din care iesi un om complet diferit, a carui credinta va fi miscata fara a fi nevoie de un extremism ofensator. Prin constiinta, suflet si gandire, omul incearca sa cuprinda infinitul prin prisma lui Dumnezeu, neintelegandu-l insa si neputand sa-l contemple. Omul contempla divinitatea si se confunda cu ea in ,,Sarmanul Dionis'' al poetului Eminescu,dar aici el apare ca un calator prin contiinta catre adevar de unde iese dezamagit de imposibilitatea metafizica a cunoasterii sale.
,,Det Sjunde inseglet'' reprezinta unul din cele mai profunde filme cu privire la cautarea lui Dumnezeu, la care asociaza teme adiacente, dovedind maiestria unui regizor de clasa. ,,I try to tell the truth about the human condition, the truth as I see it'' dupa cu Bergman insusi marturiseste, motiv pentru care el isi consolideaza un loc fruntas intre regizorii lumii, ,,Det Sjunde inseglet'' fiind, poate, cel mai reprezentativ film al sau in acest sens.
PS: scuzele de rigoare pentru greselile facute, dar am o boala ciudata care imi afecteaza coordonarea apasarii tastelor...
Daca e asa sau nu, filmul ramane unul dintre cele mai bune din istoria cinematografului. Una dintre peliculele care iti raman in gand mult timp dupa ce le vezi.
Picturile lui Hieronymus Bosh ar fi prima asociere dintre modul socant de convingator prin care Bermgan reda atmosfera de ev mediu si realitatea lugubra a acelor timpuri salbatice si primitive. Acest element de legatura, sesizabil doar prin paradigma scenei cu pictorul, reda perfect elementul de grotesc ce stapaneste peisajul si vine la fel de intamplator precum modul in care Bergman se foloseste de actori pentru a-si reda propriile sale idei despre conflictele interioare de natura existentialista. Aceleasi tanguiri, aceleasi ganduri, aceleasi senimente de alienare, aceeasi atmosfera de abandon sufletesc, de izolare, de mizantropie educata sunt reluate si acum.
Si as putea continua aici mult si bine, dar nu am reusit sa inteleg niciodata cauza, ci doar sa vad un efect, o forma fara fond - vocea depresiei constante a lui Bergman prin cantecul actorilor gandind cu voce tare: "Oare trebuie sa ne facem din frica un idol si sa-l numim Dumnezeu?" sau "Este atat de teribil de greu de conceput sa-L poti percepe pe Dumnezeu prin propriile simturi? De ce se ascunde El intr-un nor de promisiuni eludabile si miracole invizibile?". Intreg filmul este asadar o alegorie tip "vanitas", cu decoruri fabuloase si costume extraordinare, a caror expresivitate este infinit mai mare in alb si negru decat ar putea reda orice film color contemporan. Ceea ce frapeaza iarasi sunt figurile actorilor, impecabil de realiste priin grotescul fizionomiei lor (vezi scena impresionanta a cortegiului de oameni care se autoflageleaza care culmineaza cu un monolog).
Numai ca realismul acestei capodopere se termina brusc si ne pomenim (inevitabil) cu prezentele feminine diafane, imaculate si recursive din filmele lui Bergman. Ma refer desigur Bibi Andersson care reuseste sa saboteze prin jocul ei un film intreg cu cea mai gratioasa ingenuitate. Sarmana Bibi - febletea mea cu antecedente - nu e singura, asa ca s-o iertam. Caci a jucat mai fandosit in alte filme - "Fragii salbatici" - care reapar in acest film, amestecati medieval cu lapte de capra. Sa nu le iertam nici pe Inga Gill sau Maud Hansson cu tipatul ei neconvingator si iata, nici pe Nils Poppe (Jof) de exemplu, jongleurul incepator cu un stil de interpretare excesiv de fortat si de copilaresc.
Scene si scene. Contrastante prin abordare, dar cu un contrast nedorit. O explicatie pe care o putem invoca pentru artificialitate exagerata este ca actiunea se petrece in evul ciumei bubonice, iar pe atunci cam asa erau piesele de teatru in realitate: grotesti, la randu-le. In acest context, scena primitiva de teatru este chiar savuroasa, pentru ca imi imaginez ca astfel aratau cu adevarat reprezentatiile actoricesti medievale. Explicatia insa nu rezista mult, caci stilul acesta de joc se regaseste si in alte filme ale sale. Si repet, acest lucru parca deranjeaza. Undeva dizolvate imperceptibil de film, se afla scene jucate cand primitv si infantil, cand bine si natural, cum de pilda ar fi episodul impresionant petrecut la carciuma. Nu pot sa cred ca acest contrast intre drama realista, jucata natural si scalambaiala de teatru de amatori poate sa fie ceruta ca si balans sau contrast de catre regizor, pentru a mari efectul dramatic. Sau asa sa fie?...
Marturisesc ca nu voi putea niciodata intelege sau sa ma impac cu contrastul intre desavarsirea profunzimii unor imagini, idei, metafore, alegorii sau orice figura de stil si "over-over-over-acting"...
provoaca Moartea la o partida de sah, in joc fiind viata sa. Cu aceasta ocazie cavalerul mai trage de timp, chinuit fiind de incertitudinea existentei divine.
Complex, cu personaje foarte bine conturate, scenariu excelent si care'ti da ceva de gandit in urma vizionarii sale, cu siguranta nu trebuie ratat, poate cel mai bun BERGMAN!
Omul fata in fata cu Moartea care are puterea sa o supusa unui Examen.Intre ei 2 fiind o tabla de sah pe alb si negru.Totu este la cheremul Sahului__Totul se muta in functie de miscarea de pe tabla aceea.Un Vals in care Moartea conduce.
Cu siguranta ca sunt mai mult de o mana de oameni care au vazut / auzit /ar dori sa-l vada.
Pasul urmator este daca vrei sa vorbesti despre film cu cineva si daca ai impulsul sa faci lucrul acesta ; oricum, prea multe conditionari cand lucrurile sunt mult mai simple : daca vrei, poti.
Am vazut acest film cu multi ani in urma, la Cinemateca, pe vremea cand eram student. Acum pot sa il si am in colectia mea ( alaturi de multe, multe alte filme ).
Observatii : filmul nu are nici o prezentare pe site. Nu are nici un vot.
Concluzii : chiar daca l-a vazut cineva din vizitatorii Dvs. nu a fost nimeni interesat de recomandarea lui mai departe.
Filmul face parte din acea rara categorie de filme de arta. Cine poate sa inteleaga, sa guste si aprecieze sa-l vada.
Cred ca jocul de sah cu moartea il facem fiecare intr-o forma sau alta, constient sau cu o superba nepasare.
Oricare din creatiile lui Bergman este o incitanta tema de meditatie pentru fiecare din noi, iar forma in care ne-o adreseaza, limbajul si formele sunt un superlativ al artei cinematografice.