1.Regizorul elimina parti de conventional inlocuindu-le cu cadre fixe
2.filmul contine elemente suprarealiste,
3.elemente de simbolistica,
4.sound-uri budiste,tibetane,
5.neconventionalul merge asa departe pana chiar si la elemente de grotesc fellinian,
6.as putea spune ca este un film mixt, putin experimental, putin acid etc.
Stephen2D
pe 25 Mai 2016 15:25
L-am găsit pe Jodorowsky întotdeauna cam supraapreciat, ori de fani ai filmelor horror sau de novici ai suprarealismului sau chiar de cinefili înrăiți, motiv pentru care m-am hotărât să-i văd toată filmografia. Chiar dacă parțial sunt unele aspecte ce ridică calitativ opera sa, recunosc că nu mi-a lăsat o impresie puternică, poate datorită felului personal de a “măcelări” narațiunea cu suprarealismul, de aici atrăgând mulți fani ai substanțelor psihedelice. Cu toate acestea numeroși regizori și multe staruri sunt fani ai regizorului chilian, printre care John Lennon, Yoko Ono, Bob Dylan, Marilyn Manson, Peter Gabriel, Peter Fonda etc., însă din punct de vedere al suprarealismului, nu a găsit același interes, încercând chiar să atragă atenția la început de carieră a mai multor autori printre care André Breton, fondatorul curentului. Totuși, în acea perioadă, suprarealismul își pierduse din adepți și din forță, adoptând o atitudine extrem romantică, lucru care îl cam dezamăgise pe Jodorowsky. Deși decepționat fiindcă nu găsise găzduirea necesară nu a rămas fără forță și a convins într-un final un producător pentru a-și crea prima operă, Fando y Lis. Reprezentând anima și animus în cele două personaje principale, filmul este o călătorie scandaloasă pentru acea vreme, însă una ce promite un autor matur. Atrage cu această peliculă și mulți detractori ce îi interpretează opera ca fiind “imorală” și “grotescă.”
Mai târziu apare El Topo, o alegorie mistică a căutării revelației spirituale, o operă cu un stil mai personal, influențat de Fellini și de western-ul spaghetti. Din acest punct se poate observa ego-ul autorului ce se va împrăștia pe tot parcursul operelor, și dacă acest lucru este fascinant și generos în regizori precum Fellini sau Bergman, aici este plin de narcisism și vulgaritate. Acest lucru se datorează simplului fapt că Jodorowsky nu este chiar omul în căutare unei odisei spirituale epifanice, ci doar își ascunde personalitatea sub un aparent ermetism amestecat cu influențe biblice. De aici apare și aerul de snobism al filmelor sale care amestecă creștinismul cu budismul, violența cu senzualitatea, alchimia cu obținerea salvării, acaparând cu influențe de la Kafka la Buñuel. Însă Jodorowsky nu este Maya Deren, nu este Luis Buñuel și nu este Kenneth Anger, oricât de mult ar încerca. Poate ca inițiator al unei secte religioase ar fi făcut furori, însă nu atinge talentul regizorilor menționați. Ce oferă este o interpretare proprie, cum o face și în această producție reprezentând laolaltă evenimente biblice precum reîncarnarea, călătoria lui Moise și a poporului egiptean către Muntele Sinai, descoperirea lui Samson, puterea elementelor esențiale (pământ, apă, aer și foc), răstignirea lui Iisus Hristos, schimbarea apei amare în apa dulce făcută de Moise și Evangheliile Noului Testament, tratarea păgânilor de către Biserica Catolică și nașterea religiei și a morții. Iar aici intervine personajul lui Jodorowsky ce trebuie să ne salveze de Illuminati și să ne arate calea pe Muntele Vrăjit – totul spus cu o seriozitate maximă.
Dar iată că ajungem La montaña sagrada, producția cea mai populară, influențată de acid și de aceleași iluzii de grandoare, noțiuni de astronomie aruncate împreună cu critică socială și elemente de un New-Age demodat. Sigur, se cere o analiză, dar când autorul ne vorbește de “descoperirea pe orizontală” de “ego-ul exacerbat”, ca apoi să distrugă mijloacele narative, parcă tot acest drum inițiatic devine o farsă, una la care ai fost tras pe sfoară. Sigur, pentru fani ai cinema-ului meta, se poate spune că prin folosirea tutoror trucajelor filmul devine la final o iluzie, doar o producție cinematografică ce vrea să redefinească ontologic experiența, admițând în același timp limitările și viziunea simplă, dar complicată inutil. În opinia mea, autori niponi, poate inspirați de această producție, au învățat să folosească mai puternic efectul auto-reflexiv al metacinema-ului în capodopere precum Den-en ni shisu (Pastoral: To Die in the Country) și Sho o suteyo machi e deyou (Throw Away Your Books, Rally in the Streets) de Shûji Terayama sau Bara no soretsu (Funeral Parade of Roses) de Toshio Matsumoto. La final, ce rămâne de la Jodorowsky e sarcasmul și afinitatea pentru ciudățenii pe care le va întrebuința în Santa sangre, o altă călătorie, de această dată însă în copilăria sa – cât de puțin surprinzător. Ultimele două producții, pe aceiași temă, nici nu merită menționate, deși arată amănunte din viața tânărului artist, plină de detalii banale și suprinzătoare, la fel de ciudate și fără gust. În ciuda la tot ce am spus, sper totuși, că am făcut pe cineva curios.
cosmin_kedii
pe 28 Februarie 2013 08:52
fără îndoială, cel mai bun film Jodorowsky, și cu siguranță unul dintre cele patru lucrări care sunt realizate în istoria cinematografiei
pe 16 Octombrie 2012 05:42
[...] El Topo, folosind un amestec de mitologii si religii, Jodorowski plaseaza constant cate un element [...]
turonian
pe 03 Decembrie 2009 12:15
Jodorowski e un regizor care face "altfel" de filme. Îl recomand adevăraţilor cunoscători de film.
Vă mulţumesc.
2.filmul contine elemente suprarealiste,
3.elemente de simbolistica,
4.sound-uri budiste,tibetane,
5.neconventionalul merge asa departe pana chiar si la elemente de grotesc fellinian,
6.as putea spune ca este un film mixt, putin experimental, putin acid etc.
Mai târziu apare El Topo, o alegorie mistică a căutării revelației spirituale, o operă cu un stil mai personal, influențat de Fellini și de western-ul spaghetti. Din acest punct se poate observa ego-ul autorului ce se va împrăștia pe tot parcursul operelor, și dacă acest lucru este fascinant și generos în regizori precum Fellini sau Bergman, aici este plin de narcisism și vulgaritate. Acest lucru se datorează simplului fapt că Jodorowsky nu este chiar omul în căutare unei odisei spirituale epifanice, ci doar își ascunde personalitatea sub un aparent ermetism amestecat cu influențe biblice. De aici apare și aerul de snobism al filmelor sale care amestecă creștinismul cu budismul, violența cu senzualitatea, alchimia cu obținerea salvării, acaparând cu influențe de la Kafka la Buñuel. Însă Jodorowsky nu este Maya Deren, nu este Luis Buñuel și nu este Kenneth Anger, oricât de mult ar încerca. Poate ca inițiator al unei secte religioase ar fi făcut furori, însă nu atinge talentul regizorilor menționați. Ce oferă este o interpretare proprie, cum o face și în această producție reprezentând laolaltă evenimente biblice precum reîncarnarea, călătoria lui Moise și a poporului egiptean către Muntele Sinai, descoperirea lui Samson, puterea elementelor esențiale (pământ, apă, aer și foc), răstignirea lui Iisus Hristos, schimbarea apei amare în apa dulce făcută de Moise și Evangheliile Noului Testament, tratarea păgânilor de către Biserica Catolică și nașterea religiei și a morții. Iar aici intervine personajul lui Jodorowsky ce trebuie să ne salveze de Illuminati și să ne arate calea pe Muntele Vrăjit – totul spus cu o seriozitate maximă.
Dar iată că ajungem La montaña sagrada, producția cea mai populară, influențată de acid și de aceleași iluzii de grandoare, noțiuni de astronomie aruncate împreună cu critică socială și elemente de un New-Age demodat. Sigur, se cere o analiză, dar când autorul ne vorbește de “descoperirea pe orizontală” de “ego-ul exacerbat”, ca apoi să distrugă mijloacele narative, parcă tot acest drum inițiatic devine o farsă, una la care ai fost tras pe sfoară. Sigur, pentru fani ai cinema-ului meta, se poate spune că prin folosirea tutoror trucajelor filmul devine la final o iluzie, doar o producție cinematografică ce vrea să redefinească ontologic experiența, admițând în același timp limitările și viziunea simplă, dar complicată inutil. În opinia mea, autori niponi, poate inspirați de această producție, au învățat să folosească mai puternic efectul auto-reflexiv al metacinema-ului în capodopere precum Den-en ni shisu (Pastoral: To Die in the Country) și Sho o suteyo machi e deyou (Throw Away Your Books, Rally in the Streets) de Shûji Terayama sau Bara no soretsu (Funeral Parade of Roses) de Toshio Matsumoto. La final, ce rămâne de la Jodorowsky e sarcasmul și afinitatea pentru ciudățenii pe care le va întrebuința în Santa sangre, o altă călătorie, de această dată însă în copilăria sa – cât de puțin surprinzător. Ultimele două producții, pe aceiași temă, nici nu merită menționate, deși arată amănunte din viața tânărului artist, plină de detalii banale și suprinzătoare, la fel de ciudate și fără gust. În ciuda la tot ce am spus, sper totuși, că am făcut pe cineva curios.
Vă mulţumesc.