Părerea criticului
Ce ai face dacă, printr-o întâmplare nefericită, te-ai găsi în situația de a organiza priveghiul și înmormântarea celui mai mare dușman al tău din copilărie?
Regizoarea-scenaristă Cécilia Rouaud prezintă o astfel de situație absurdă în cel mai nou film al său, comedia Adio, ticălosule!. În culori calde și cu o cameră dinamică, producția îl urmărește pe Étienne (Hakim Jemili) în încercarea de a-și repara problemele emoționale din copilărie pentru a nu mai fugi de responsabilități și a putea fi bărbatul pe care prietena lui Alice (Fanny Sidney) se bazează.
Filmul debutează cu una dintre secvențele dinspre final pentru a spori anticiparea: protagonistul se pregătește să spună un discurs de adio pentru prietenul lui din copilărie Jean-Pat, însă se pierde cu firea. Apoi filmul rulează înapoi pentru ca publicul să poată înțelege evenimentele nefaste ce au dus la acest moment fatidic. Totul începe atunci când Alice se hotărăște că vrea ca ea și iubitul ei „să fie trei” – și nu, nu se referă la raport sexual în trei, așa cum ar spera el. După trei ani de relație serioasă, femeia își dorește să devină mamă. Însă pare că Étienne nu este încă pregătit de o asemenea decizie. Trebuie să încheie niște situații nerezolvate mai întâi.
Adio, ticălosule! îmbină trecutul – redat în estetică vintage – cu prezentul pentru a contura personajul principal. Hărțuirea și batjocura, datorate timidității și aspectului din tinerețe, se corelează cu anumite ezitări din relațiile lui actuale, atât cele romantice, cât și cele de familie. Iar cel responsabil pentru toate aceste umilințe a fost Jean-Pat, la pachet cu prietenii săi idioți. Astfel că atunci când Étienne îl sună reticent pentru a-i cere ajutorul, vrând să reia legătura cu fosta lui iubită din adolescență, și află ulterior că dușmanul lui din copilărie a decedat într-un accident de mașină fiindcă probabil a încercat să răspundă la un apel telefonic – al lui – vinovăția și dorința de a o revedea pe Magali (Alice David) îl împing să accepte rugămintea mamei victimei de a organiza funeraliile.
Umorul e tipic francez, pe alocuri absurd – ca în scena în care tatăl rămâne fixat pe mașina avariată Hyundai și continuă să repete marca la înmormântare, în loc de „condoleanțe”. Un alt cuplu presupune că e o urare buddhistă așa că merge să îl întâmpine în parcare cu un „Hyiundai!” puternic, din suflet, doar pentru a li se răspunde „A, nu, asta e Mercedes”. Dar cele mai multe situații comice rezidă în contrastul dintre sentimentele adevărate ale protagonistului față de „prietenul” său și masca pe care e nevoit să o poarte pentru a nu-i răni apropiații și pentru a-și atinge propriile obiective.
Se dovedește că hipnoza care a săpat în subconștientul lui și l-a îndrumat să o caute pe Magali i-a prins bine, pentru că o dată ce realizează adevărata ei față și afirmă declarativ „tu chiar ești proastă”, decizia lui e luată: e pregătit să nu mai fugă și să își înfrunte viitorul alături de Alice, prietana lui cea mai bună, sora, proaspăta nepoțică și potențialul său copil. Un subtil dans al vieții și al morții în care una derivă din cealaltă, ca într-un yin yang.
Regizoarea-scenaristă Cécilia Rouaud prezintă o astfel de situație absurdă în cel mai nou film al său, comedia Adio, ticălosule!. În culori calde și cu o cameră dinamică, producția îl urmărește pe Étienne (Hakim Jemili) în încercarea de a-și repara problemele emoționale din copilărie pentru a nu mai fugi de responsabilități și a putea fi bărbatul pe care prietena lui Alice (Fanny Sidney) se bazează.
Filmul debutează cu una dintre secvențele dinspre final pentru a spori anticiparea: protagonistul se pregătește să spună un discurs de adio pentru prietenul lui din copilărie Jean-Pat, însă se pierde cu firea. Apoi filmul rulează înapoi pentru ca publicul să poată înțelege evenimentele nefaste ce au dus la acest moment fatidic. Totul începe atunci când Alice se hotărăște că vrea ca ea și iubitul ei „să fie trei” – și nu, nu se referă la raport sexual în trei, așa cum ar spera el. După trei ani de relație serioasă, femeia își dorește să devină mamă. Însă pare că Étienne nu este încă pregătit de o asemenea decizie. Trebuie să încheie niște situații nerezolvate mai întâi.
Adio, ticălosule! îmbină trecutul – redat în estetică vintage – cu prezentul pentru a contura personajul principal. Hărțuirea și batjocura, datorate timidității și aspectului din tinerețe, se corelează cu anumite ezitări din relațiile lui actuale, atât cele romantice, cât și cele de familie. Iar cel responsabil pentru toate aceste umilințe a fost Jean-Pat, la pachet cu prietenii săi idioți. Astfel că atunci când Étienne îl sună reticent pentru a-i cere ajutorul, vrând să reia legătura cu fosta lui iubită din adolescență, și află ulterior că dușmanul lui din copilărie a decedat într-un accident de mașină fiindcă probabil a încercat să răspundă la un apel telefonic – al lui – vinovăția și dorința de a o revedea pe Magali (Alice David) îl împing să accepte rugămintea mamei victimei de a organiza funeraliile.
Umorul e tipic francez, pe alocuri absurd – ca în scena în care tatăl rămâne fixat pe mașina avariată Hyundai și continuă să repete marca la înmormântare, în loc de „condoleanțe”. Un alt cuplu presupune că e o urare buddhistă așa că merge să îl întâmpine în parcare cu un „Hyiundai!” puternic, din suflet, doar pentru a li se răspunde „A, nu, asta e Mercedes”. Dar cele mai multe situații comice rezidă în contrastul dintre sentimentele adevărate ale protagonistului față de „prietenul” său și masca pe care e nevoit să o poarte pentru a nu-i răni apropiații și pentru a-și atinge propriile obiective.
Se dovedește că hipnoza care a săpat în subconștientul lui și l-a îndrumat să o caute pe Magali i-a prins bine, pentru că o dată ce realizează adevărata ei față și afirmă declarativ „tu chiar ești proastă”, decizia lui e luată: e pregătit să nu mai fugă și să își înfrunte viitorul alături de Alice, prietana lui cea mai bună, sora, proaspăta nepoțică și potențialul său copil. Un subtil dans al vieții și al morții în care una derivă din cealaltă, ca într-un yin yang.
