Titlul review-ului nu este doar o simpla figura de stil. Marea Neliniste chiar este o pelicula ce contine o dedicatie inca din deschidere. "Acest film este dedicat maestrului suspansului, Alfred Hitchcock"; nici ca se poate aduce un omagiu mai evident. Si da, filmul parodiaza tot ce este reprezentativ din cariera marelui regizor. Incepand cu The 39 Steps (1935) se merge pana la cea din urma creatie hitchcockiana, Family Plot (1976). Sa spunem ca lipseste poate un singur titlu pe care nu l-am identificat explicit in lista de gag-uri, din operele de referinta ale cineastului englez, The Man Who Knew Too Much (1934). Dar probabil ca si acesta, elemente din el ce mi-au scapat sau macar un anumit stil regizoral ori modul prin care se creaza tensiunea si ceva tot se regaseste si din aceasta realizare in tot acest potpuriu de titluri si trimiteri.
Din pacate, prea putin umor si prea multa seriozitate pusa in intregul proiect. Putine momente se ridica cu adevarat la nivelul calitatii altor situatii intalnite in parodiile considerate ca fiind cele mai bune ale acestui gen. Nici macar la nivelul altor creatii marca Brooks, iar pe regizor, fara a-i diminua nimic din maiestria cu care reuseste sa satirizeze situatii sau alte creatii, nu l-am suspectat niciodata cum ca ar fi debordat de umor. Filmele lui sunt mai mult critici aduse societatii si breslei, intepaturi in zone sensibile si destul de greu de tolerat pentru cei ce cad victime discursului veninos al acestui om de film.
Un moment, cel al satirizarii lui The Birds (1963) trebuie sa faca paragraf separat fata de toate celelalte. Ceea ce gaseste Mel inspaimantator in ideea de a fi inconjurat de un stol de pasari e si ceea ce ne da fiori noua, tuturor celor ce facem o plimbare prin parc si ajungem in zona dedicata porumbeilor. Gainatul sau rahatul lansat de aceste zburatoare, de sus, pot sa iti strice ziua. Iar High Anxiety marjeaza la aceasta idee. Nu pasarea in sine terorizeaza aici ci proiectilele lansate de acestea. Genial moment!
Filmul Vertigo (1958), o alta discutie meninta sa fie individuala, ofera si scheletul a ceea ce vom vedea ca naratiune. Titlul insusi realizeaza o evidenta trimitere catre aceasta frica convulsiva de "high", de inalt. Iar pentru ca momente importante din acest film sunt preluate in intregime, era normal sa apara si punctul culminant din productia lui Hitchcock, urcusul treptelor spiralate, pana in varful turnului. Doar ca mai nimic din tot ceea ce trebuia sa constituie tensiunea maxima nu e ilar. Se exagereaza cateva crampei din faimoasa urmarire, dar fara prea mult talent.
La un cu totul alt nivel si extrem de dibace e comunicarea actorilor cu publicul, momente pe care Brooks le-a mai introdus si cu alte ocazii in filmele sale. Insa acum, aidoma camerelor care sparg feamuri sau darama pereti, aceasta comunicare a actorilor nu se mai margineste doar la noi, privitorii. Ea continua si cu echipa de productie sau cu cei de la muzica. Orice moment cu maxim de suspans este dublat de muzica aferenta si, desigur, de atentia actorilor care privesc spre difuzoare. Iar cameramanii, asa cum spuneam, isi dau in petec distrugand intreg decorul cu miscarile lor suave. Scena dineului in care obiectivul intra direct prin ochiul de sticla e geniala. Felul in care conversatiile se intrerup si toti se intorc mutandu-si atentia catre echipa, nu are cum sa nu iti starneasca zambete.
Concluzie: High Anxiety e un moment vesel, marca Mel Brooks. Cuprinzand ca un omagiu, cam toata munca regizorului Alfred Hitchcock, filmul devine uneori prea serios. Avem chiar si o crima si apoi o ucidere in legitima aparare, momente deloc umoristice. De mentionat si prezenta lui Brophy, (Ron Carey), un limbut care stie sa provoace rasul fara prea mare efort scenic, doar accentuandu-si liniile de scenariu ce ii sunt atribuite rolului sau. Nota 7,62!
Ps. Exista si episodul in care protagonistul, Richard Thorndyke, aka regizorul, scenaristul si producatorul acestui film, canta. Si canta chiar bine, un cantec cu dedicatie, de aceasta data pentru filmul in sine. Ia sa vedem, ghiciti cine a compus si scris acest moment? Exact, Meeeeeel Broooooks!
margott
pe 09 Octombrie 2010 15:57
I-am acordat doua stele, dar am fost indulgenta, filmul e ingrozitor de prost. Ma rog, altora le-or fi placand parodiile lui Brooks, dar pe mine nu ma prind deloc.
Din pacate, prea putin umor si prea multa seriozitate pusa in intregul proiect. Putine momente se ridica cu adevarat la nivelul calitatii altor situatii intalnite in parodiile considerate ca fiind cele mai bune ale acestui gen. Nici macar la nivelul altor creatii marca Brooks, iar pe regizor, fara a-i diminua nimic din maiestria cu care reuseste sa satirizeze situatii sau alte creatii, nu l-am suspectat niciodata cum ca ar fi debordat de umor. Filmele lui sunt mai mult critici aduse societatii si breslei, intepaturi in zone sensibile si destul de greu de tolerat pentru cei ce cad victime discursului veninos al acestui om de film.
Un moment, cel al satirizarii lui The Birds (1963) trebuie sa faca paragraf separat fata de toate celelalte. Ceea ce gaseste Mel inspaimantator in ideea de a fi inconjurat de un stol de pasari e si ceea ce ne da fiori noua, tuturor celor ce facem o plimbare prin parc si ajungem in zona dedicata porumbeilor. Gainatul sau rahatul lansat de aceste zburatoare, de sus, pot sa iti strice ziua. Iar High Anxiety marjeaza la aceasta idee. Nu pasarea in sine terorizeaza aici ci proiectilele lansate de acestea. Genial moment!
Filmul Vertigo (1958), o alta discutie meninta sa fie individuala, ofera si scheletul a ceea ce vom vedea ca naratiune. Titlul insusi realizeaza o evidenta trimitere catre aceasta frica convulsiva de "high", de inalt. Iar pentru ca momente importante din acest film sunt preluate in intregime, era normal sa apara si punctul culminant din productia lui Hitchcock, urcusul treptelor spiralate, pana in varful turnului. Doar ca mai nimic din tot ceea ce trebuia sa constituie tensiunea maxima nu e ilar. Se exagereaza cateva crampei din faimoasa urmarire, dar fara prea mult talent.
La un cu totul alt nivel si extrem de dibace e comunicarea actorilor cu publicul, momente pe care Brooks le-a mai introdus si cu alte ocazii in filmele sale. Insa acum, aidoma camerelor care sparg feamuri sau darama pereti, aceasta comunicare a actorilor nu se mai margineste doar la noi, privitorii. Ea continua si cu echipa de productie sau cu cei de la muzica. Orice moment cu maxim de suspans este dublat de muzica aferenta si, desigur, de atentia actorilor care privesc spre difuzoare. Iar cameramanii, asa cum spuneam, isi dau in petec distrugand intreg decorul cu miscarile lor suave. Scena dineului in care obiectivul intra direct prin ochiul de sticla e geniala. Felul in care conversatiile se intrerup si toti se intorc mutandu-si atentia catre echipa, nu are cum sa nu iti starneasca zambete.
Concluzie: High Anxiety e un moment vesel, marca Mel Brooks. Cuprinzand ca un omagiu, cam toata munca regizorului Alfred Hitchcock, filmul devine uneori prea serios. Avem chiar si o crima si apoi o ucidere in legitima aparare, momente deloc umoristice. De mentionat si prezenta lui Brophy, (Ron Carey), un limbut care stie sa provoace rasul fara prea mare efort scenic, doar accentuandu-si liniile de scenariu ce ii sunt atribuite rolului sau. Nota 7,62!
Ps. Exista si episodul in care protagonistul, Richard Thorndyke, aka regizorul, scenaristul si producatorul acestui film, canta. Si canta chiar bine, un cantec cu dedicatie, de aceasta data pentru filmul in sine. Ia sa vedem, ghiciti cine a compus si scris acest moment? Exact, Meeeeeel Broooooks!