Părerea criticului
Superproducția germană de pe Netflix, nominalizată la nouă Oscaruri și distinsă cu cinci premii BAFTA
Această (a treia) adaptare a celebrului roman de Erich Maria Remarque ne reîmprospătează memoria despre primul război mondial: tranșee, nămoale și cratere cât vezi cu ochii, precum și aceeași moarte sisifică. Însă primele două adaptări (din 1930 și 1979) sunt ambele produse la Hollywood, astfel că ecranizarea co-scenaristului și regizorului Edward Berger păstrează pentru prima dată povestea lui Remarque în spațiul cultural din care provine.
Știm de la Das Boot încoace că în filmele despre cele două războaie mondiale, perspectiva nemțească e una privilegiată, un contrapunct la stereotipizarea hollywoodiană a subumanității germanilor. Iar aici se pune accentul tocmai pe contrastul dintre umanismul camaraderiei și inumanitatea războiului. Altfel, fie că sunt de o parte sau de alta a baricadelor, toți sunt văzuți drept victimele unor isterii în masă, adânc înfipte în tranșeele acelea interminabile, care finalmente nici nu prea au avansat pe terenul inamic. Iar succesul romanului lui Remarque ține și de deziluziile prin care trece soldatul Paul Bäumer, nevoit să înfrunte moricla.
Paul e un reprezentant al generațiilor din primul război mondial, îmbuibate cu ideologii naționaliste, deghizate în eroism și onoare. Iar parcursul lui infernal e bine întrupat de talentatul actor debutant Felix Kammerer. Mai întâi Paul se înrolează pe ascuns, falsificând semnăturile părinților cu un entuziasm de copil, ca nu cumva să rămână singurul fraier de acasă. Însă odată ajuns pe front, fantoma fiecărui soldat căzut se agață parcă de fața lui. Supraviețuitorul devine el însuși ca un cimitir al camarazilor săi – nu degeaba e pus Paul să colecteze eticheta de la gâtul fiecărui mort, descoperindu-și astfel rând pe rând prietenii. Până și uniforma pe care o poartă a fost culeasă de pe trupul unui soldat mort, spălată și recusută (într-un tandem al mașinilor de cusut confundabil cu sunetul mitralierelor).
Așadar, filmul e echidistant între o experiență imersivă și viscerală de război și o privire mai rece, mai de asamblu a circuitului morții în natură. Parcă tot nămolul de pe câmpul de luptă se prinde de fața lui Paul, se întărește și se albește, ca un basorelief, sau ca o mască oripilantă a morții, carnea și nămolul făcând parte din același corp – departamentul de machiaj merită aici toate aplauzele, poate chiar și un Oscar.
Paul poartă această mască într-o secvență emoționantă în care se trezește într-o luptă corp la corp cu un soldat francez. După ce se vede nevoit să îl înjunghie, Paul caută să afle identitatea lui, scoțându-i portofelul și găsind o fotografie cu familia acestuia. În timp ce soldatul se îneacă în propriul sânge, ucigașul lui parcă își cere iertare, surprins de conștiința că are în fața lui un om, că l-a cam omorât, copleșit de un impuls vag și tardiv de a-l salva.
În paralel cu perspectiva pionilor, războiul curge și din cea a regilor: delegația germană se întâlnește cu cea franceză în vagonul de tren de la Compiègne să își semneze capitularea. Doar că un general german care nu acceptă decizia guvernului îi trimite pe soldați la loc pe câmpul de luptă, să aducă o victorie până la ora 11:00, când urmează să intre în vigoare armistițiul. Ceva din furia acelui general, ceva din tragedia tinerilor căzuți și din deziluzia și din durerea celor rămași ne invită parcă să speculăm disponibilitatea acestui popor de a îmbrățișa, două decenii mai târziu, un alt notoriu panaceu ideologic.
Așadar, ce mai e nou pe frontul de vest? Dincolo de limba vorbită în film, producția generoasă și meticuloasă (pe un buget ce echivalează cu aproximativ 20 de milioane de dolari) fac ca acest film să pară făcut la Hollywood – dovadă fiind succesul la premiile BAFTA și cele nouă nominalizări la Oscar (imagine, efecte vizuale, scenografie, sunet, muzică, machiaj, cel mai bun film al anului, cel mai bun film internațional), ceea ce îl plasează pe locul doi ca număr de nominalizări, după Everything Everywhere All at Once.
Însă provocarea unui astfel de film este să treacă de déjà vu-ul rețetarului său și să își împrospăteze gramatica, oricât de bun e machiajul și oricât de imersivă e experiența. Fundamental, filmul lui Berger nu aduce neapărat ceva nou pe frontul de vest, însă practic, esențializează cumva ce s-a tot zis.
Nimic nou pe frontul de vest / Im Westen nichts Neues (2022) poate fi vizionat pe Netflix.
Această (a treia) adaptare a celebrului roman de Erich Maria Remarque ne reîmprospătează memoria despre primul război mondial: tranșee, nămoale și cratere cât vezi cu ochii, precum și aceeași moarte sisifică. Însă primele două adaptări (din 1930 și 1979) sunt ambele produse la Hollywood, astfel că ecranizarea co-scenaristului și regizorului Edward Berger păstrează pentru prima dată povestea lui Remarque în spațiul cultural din care provine.
Știm de la Das Boot încoace că în filmele despre cele două războaie mondiale, perspectiva nemțească e una privilegiată, un contrapunct la stereotipizarea hollywoodiană a subumanității germanilor. Iar aici se pune accentul tocmai pe contrastul dintre umanismul camaraderiei și inumanitatea războiului. Altfel, fie că sunt de o parte sau de alta a baricadelor, toți sunt văzuți drept victimele unor isterii în masă, adânc înfipte în tranșeele acelea interminabile, care finalmente nici nu prea au avansat pe terenul inamic. Iar succesul romanului lui Remarque ține și de deziluziile prin care trece soldatul Paul Bäumer, nevoit să înfrunte moricla.
Paul e un reprezentant al generațiilor din primul război mondial, îmbuibate cu ideologii naționaliste, deghizate în eroism și onoare. Iar parcursul lui infernal e bine întrupat de talentatul actor debutant Felix Kammerer. Mai întâi Paul se înrolează pe ascuns, falsificând semnăturile părinților cu un entuziasm de copil, ca nu cumva să rămână singurul fraier de acasă. Însă odată ajuns pe front, fantoma fiecărui soldat căzut se agață parcă de fața lui. Supraviețuitorul devine el însuși ca un cimitir al camarazilor săi – nu degeaba e pus Paul să colecteze eticheta de la gâtul fiecărui mort, descoperindu-și astfel rând pe rând prietenii. Până și uniforma pe care o poartă a fost culeasă de pe trupul unui soldat mort, spălată și recusută (într-un tandem al mașinilor de cusut confundabil cu sunetul mitralierelor).
Așadar, filmul e echidistant între o experiență imersivă și viscerală de război și o privire mai rece, mai de asamblu a circuitului morții în natură. Parcă tot nămolul de pe câmpul de luptă se prinde de fața lui Paul, se întărește și se albește, ca un basorelief, sau ca o mască oripilantă a morții, carnea și nămolul făcând parte din același corp – departamentul de machiaj merită aici toate aplauzele, poate chiar și un Oscar.
Paul poartă această mască într-o secvență emoționantă în care se trezește într-o luptă corp la corp cu un soldat francez. După ce se vede nevoit să îl înjunghie, Paul caută să afle identitatea lui, scoțându-i portofelul și găsind o fotografie cu familia acestuia. În timp ce soldatul se îneacă în propriul sânge, ucigașul lui parcă își cere iertare, surprins de conștiința că are în fața lui un om, că l-a cam omorât, copleșit de un impuls vag și tardiv de a-l salva.
În paralel cu perspectiva pionilor, războiul curge și din cea a regilor: delegația germană se întâlnește cu cea franceză în vagonul de tren de la Compiègne să își semneze capitularea. Doar că un general german care nu acceptă decizia guvernului îi trimite pe soldați la loc pe câmpul de luptă, să aducă o victorie până la ora 11:00, când urmează să intre în vigoare armistițiul. Ceva din furia acelui general, ceva din tragedia tinerilor căzuți și din deziluzia și din durerea celor rămași ne invită parcă să speculăm disponibilitatea acestui popor de a îmbrățișa, două decenii mai târziu, un alt notoriu panaceu ideologic.
Așadar, ce mai e nou pe frontul de vest? Dincolo de limba vorbită în film, producția generoasă și meticuloasă (pe un buget ce echivalează cu aproximativ 20 de milioane de dolari) fac ca acest film să pară făcut la Hollywood – dovadă fiind succesul la premiile BAFTA și cele nouă nominalizări la Oscar (imagine, efecte vizuale, scenografie, sunet, muzică, machiaj, cel mai bun film al anului, cel mai bun film internațional), ceea ce îl plasează pe locul doi ca număr de nominalizări, după Everything Everywhere All at Once.
Însă provocarea unui astfel de film este să treacă de déjà vu-ul rețetarului său și să își împrospăteze gramatica, oricât de bun e machiajul și oricât de imersivă e experiența. Fundamental, filmul lui Berger nu aduce neapărat ceva nou pe frontul de vest, însă practic, esențializează cumva ce s-a tot zis.
Nimic nou pe frontul de vest / Im Westen nichts Neues (2022) poate fi vizionat pe Netflix.
