Părerea criticului
După ce a recuperat o parte a istoriei ţiganilor în Aferim!, a atins tangenţial climatul politic antisemit în Inimi cicatrizate şi l-a explorat pe îndelete în Ţara moartă, Radu Jude spulberă negaţionismul românilor în „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, lansat în competiţia oficială a festivalului de la Karlovy Vary. Înspăimântător pe ambele planuri temporale, trecutul şi prezentul, filmul are toate şansele să provoace o binevenită dezbatere în România.
380.000. Un număr care nu ar trebui să dispară niciodată din gândurile românilor, o naţie prea dispusă să celebreze succesele trecutului, oricât de apocrife, şi deloc pregătită să-şi asume şi episoadele mai sumbre ale acestuia. 380.000. Numărul de evrei pe care românii i-au exterminat, în diverse forme şi din diverse cauze, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este un număr lansat în neant de scenariul lui Radu Jude, ci unul asumat de guvernul României şi făcut public în 2004. Făcut public mai pe tăcute şi apoi lăsat să se prăfuiască liniştit, fără nicio dezbatere care să dezvăluie românilor că în spatele eroismului soldaţilor noştri din timpul războiului menţionat au rămas, pe frontul de est, mormane de cadavre.
Jude recuperează ingenios această parte a istoriei şi pumnul cade cu atât mai greu cu cât această recuperare se face în prezent: vedem o reconstituire a esenţei holocaustului românesc în regia protagonistei Marianei Marin (Ioana Iacob), o tânără regizoare de teatru care nu se sfieşte să spună întregul adevăr. Faptul că plănuieşte să o facă în Piaţa Revoluţiei, cu zvastici şi citate antisemite proiectate pe Palatul Regal şi în ochii unei mulţimi de gură-cască îi ridică nenumărate probleme, pentru că aspectele controversate atrag atenţia Primăriei, iar aceasta îşi trimite rapid un reprezentant, pe alunecosul Movilă (Alexandru Dabija), pentru a se asigura că reconstituirea nu va provoca un scandal.
Jude creează un teren fertil pentru a explora variate aspecte ale rasismului şi ale antisemitismului, atunci şi acum. Filmul este îngreunat de o succesiune de citate literare şi vizuale, inclusiv din scrierile lui Eminescu şi Slavici, amândoi antisemiţi declaraţi, dar aceste citate sunt mai mult decât necesare, pentru că invită la dezbatere, iar pe increduli îi invită să cerceteze înainte de eticheta filmul drept propagandă antiromânească. Ceea ce oricum se va întâmpla. Interesant este faptul că „Barbarii” (prescurtarea informală a titlului) demontează din start aceste obiecţii cu ajutorul reacţiilor actorilor amatori ce iau parte la reconstituire, aceştia venind de acasă cu propriul bagaj de fanteziste mesaje negaţioniste nesusţinute de nicio dovadă.
Dar starul ofensivei anti-adevăr este Movilă, funcţionarul mieros venit să încerce apele şi să îndulcească intransigenţa regizoarei. În discursul acestuia, Jude concentrează toate argumentele preferate de cei care se admiră în oglinda atent lustruită în timp ce gunoiul este ascuns atent sub covor. Sau, cu voia ineficientei primăriţe Firea, care n-au făcut duş de trei zile, dar şi-au pus cea mai frumoasă ie. Este exact discursul al cărui scop nu este dezvăluirea adevărului, ci crearea minuţioasă a unei imagini pozitive.
Dacă e să-l analizăm din punctul de vedere al scenariului, filmul suferă din cauza unei lungimi nejustificate şi a unor repetiţii supărătoare. În contrapunct cu demersul ei public, o vedem pe Mariana şi în intimitate, având o relaţie cu un pilot (Şerban Pavlu) căsătorit. Nu este nici pe departe cea mai fericită şi convingătoare alegere pentru "umanizarea" personajului şi nu conving nici alunecările destul de dese şi abrute în umorul gros. Toate întârzie ceea ce lumea aşteaptă cu nerăbdare: spectacolul public al confuziei din istoria şi din mintea românilor.
Sunt câteva momente în timpul reprezentaţiei mai mult decât neliniştitoare. Impostura şi ignoranţa par să ne domine naţia, ca şi pasiunea pentru confortabil, călduţ, adevărul spus pe jumătate şi cu jumătate de gură. În ciuda neajunsurilor sale, printre care am pomeni şi teatralitatea şi afectarea interpretărilor, o constantă a ultimelor ficţiuni ale lui Radu Jude, filmul trebuie lăudat pentru miza politică: este o invitaţie la introspecţie şi la reevaluarea statutului de veşnică victimă al românilor în faţa istoriei.
Am putea spune că producţia Hi Film este echivalentul politic al cutremurului emoţional provocat de Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie, forţând reconsiderarea poziţiei noastre asupra unei istorii atent modificate în timpul regimului comunist. Pentru această provocare a sa, filmul merită întâmpinat cu entuziasm.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se lansează în România pe 28 septembrie.
380.000. Un număr care nu ar trebui să dispară niciodată din gândurile românilor, o naţie prea dispusă să celebreze succesele trecutului, oricât de apocrife, şi deloc pregătită să-şi asume şi episoadele mai sumbre ale acestuia. 380.000. Numărul de evrei pe care românii i-au exterminat, în diverse forme şi din diverse cauze, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este un număr lansat în neant de scenariul lui Radu Jude, ci unul asumat de guvernul României şi făcut public în 2004. Făcut public mai pe tăcute şi apoi lăsat să se prăfuiască liniştit, fără nicio dezbatere care să dezvăluie românilor că în spatele eroismului soldaţilor noştri din timpul războiului menţionat au rămas, pe frontul de est, mormane de cadavre.
Jude recuperează ingenios această parte a istoriei şi pumnul cade cu atât mai greu cu cât această recuperare se face în prezent: vedem o reconstituire a esenţei holocaustului românesc în regia protagonistei Marianei Marin (Ioana Iacob), o tânără regizoare de teatru care nu se sfieşte să spună întregul adevăr. Faptul că plănuieşte să o facă în Piaţa Revoluţiei, cu zvastici şi citate antisemite proiectate pe Palatul Regal şi în ochii unei mulţimi de gură-cască îi ridică nenumărate probleme, pentru că aspectele controversate atrag atenţia Primăriei, iar aceasta îşi trimite rapid un reprezentant, pe alunecosul Movilă (Alexandru Dabija), pentru a se asigura că reconstituirea nu va provoca un scandal.
Jude creează un teren fertil pentru a explora variate aspecte ale rasismului şi ale antisemitismului, atunci şi acum. Filmul este îngreunat de o succesiune de citate literare şi vizuale, inclusiv din scrierile lui Eminescu şi Slavici, amândoi antisemiţi declaraţi, dar aceste citate sunt mai mult decât necesare, pentru că invită la dezbatere, iar pe increduli îi invită să cerceteze înainte de eticheta filmul drept propagandă antiromânească. Ceea ce oricum se va întâmpla. Interesant este faptul că „Barbarii” (prescurtarea informală a titlului) demontează din start aceste obiecţii cu ajutorul reacţiilor actorilor amatori ce iau parte la reconstituire, aceştia venind de acasă cu propriul bagaj de fanteziste mesaje negaţioniste nesusţinute de nicio dovadă.
Dar starul ofensivei anti-adevăr este Movilă, funcţionarul mieros venit să încerce apele şi să îndulcească intransigenţa regizoarei. În discursul acestuia, Jude concentrează toate argumentele preferate de cei care se admiră în oglinda atent lustruită în timp ce gunoiul este ascuns atent sub covor. Sau, cu voia ineficientei primăriţe Firea, care n-au făcut duş de trei zile, dar şi-au pus cea mai frumoasă ie. Este exact discursul al cărui scop nu este dezvăluirea adevărului, ci crearea minuţioasă a unei imagini pozitive.
Dacă e să-l analizăm din punctul de vedere al scenariului, filmul suferă din cauza unei lungimi nejustificate şi a unor repetiţii supărătoare. În contrapunct cu demersul ei public, o vedem pe Mariana şi în intimitate, având o relaţie cu un pilot (Şerban Pavlu) căsătorit. Nu este nici pe departe cea mai fericită şi convingătoare alegere pentru "umanizarea" personajului şi nu conving nici alunecările destul de dese şi abrute în umorul gros. Toate întârzie ceea ce lumea aşteaptă cu nerăbdare: spectacolul public al confuziei din istoria şi din mintea românilor.
Sunt câteva momente în timpul reprezentaţiei mai mult decât neliniştitoare. Impostura şi ignoranţa par să ne domine naţia, ca şi pasiunea pentru confortabil, călduţ, adevărul spus pe jumătate şi cu jumătate de gură. În ciuda neajunsurilor sale, printre care am pomeni şi teatralitatea şi afectarea interpretărilor, o constantă a ultimelor ficţiuni ale lui Radu Jude, filmul trebuie lăudat pentru miza politică: este o invitaţie la introspecţie şi la reevaluarea statutului de veşnică victimă al românilor în faţa istoriei.
Am putea spune că producţia Hi Film este echivalentul politic al cutremurului emoţional provocat de Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie, forţând reconsiderarea poziţiei noastre asupra unei istorii atent modificate în timpul regimului comunist. Pentru această provocare a sa, filmul merită întâmpinat cu entuziasm.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se lansează în România pe 28 septembrie.
