Părerea criticului
În pronunțare, debutul în lungmetraj al Mihaelei Popescu, este un film insolit în peisajul cinematografic românesc. Oferă un spectacol cinematografic unic şi derutant, tratând ad literam ideea sciziunii interioare a personajului principal. Regizoarea renunță la convențiile de reprezentare, dar universul suprarealist nou creat nu e funcțional 100%: sunt derutante momentele în care celelalte personaje se adresează personajului principal.
Filmul propune o deconstrucție a unei metafore și a unui concept filozofic - cel după care omul este un „animal rațional”. Doi actori portretizează cele două laturi scindate ale personajului principal al filmului, un judecător de 40 de ani. Cu prestanță și autoritate, Dorotheea Petre joacă latura cerebrală a protagonistului, pe când Toma Cuzin pe cea irațională, a instinctelor. Cei doi actori cu trăsături fizice apropiate se deplasează în film cu aceeași cadență, sunt alături în orice circumstanță. Când Andi (Toma Cuzin) doarme, rațiunea veghează, când Andi își pierde cumpătul, latura cerebrală intervine și îl ponderează. Dar această dedublare e semnalul de alarmă că Andi e pe muchia prăpastiei: relația cu soția (Olimpia Melinte) se destramă, tatăl îi este bolnav, munca de judecător este cenușie și îl confruntă cu cazuri dezgustătoare - furturi, tâlharii, viol, pauperitate. Filmul vorbește despre o dedublare a unui personaj chinuit, pus uneori să aleagă, alterori să fie martor neputincios.
Lumea interioară neguroasă, în destrămare, e oglindită prin spațiile întunecate pe care le traversează Andi, prin clădirile scorojite către care privește, prin holurile labirintice și claustrante pe care le parcurge spre sala de judecată și prin spațiile de subsol, fără ferestre, cu lumini difuze în care intră pentru o eventuală partidă de sex. Atmosfera filmului e apăsătoare.
Narațiunea clasică e sacrificată în favoarea acumulării de momente din rutina vieții de zi cu zi a judecătorului. Din punct de vedere dramaturgic, filmul se încheie cu acel „point of no return” care, în mod normal, s-ar afla pe la mijlocul poveștii.
În pronunțare invită spectatorul la un exercițiu de ieșire din zona reconfortantă a reprezentărilor standard ale unor idei și concepte.
Filmul propune o deconstrucție a unei metafore și a unui concept filozofic - cel după care omul este un „animal rațional”. Doi actori portretizează cele două laturi scindate ale personajului principal al filmului, un judecător de 40 de ani. Cu prestanță și autoritate, Dorotheea Petre joacă latura cerebrală a protagonistului, pe când Toma Cuzin pe cea irațională, a instinctelor. Cei doi actori cu trăsături fizice apropiate se deplasează în film cu aceeași cadență, sunt alături în orice circumstanță. Când Andi (Toma Cuzin) doarme, rațiunea veghează, când Andi își pierde cumpătul, latura cerebrală intervine și îl ponderează. Dar această dedublare e semnalul de alarmă că Andi e pe muchia prăpastiei: relația cu soția (Olimpia Melinte) se destramă, tatăl îi este bolnav, munca de judecător este cenușie și îl confruntă cu cazuri dezgustătoare - furturi, tâlharii, viol, pauperitate. Filmul vorbește despre o dedublare a unui personaj chinuit, pus uneori să aleagă, alterori să fie martor neputincios.
Lumea interioară neguroasă, în destrămare, e oglindită prin spațiile întunecate pe care le traversează Andi, prin clădirile scorojite către care privește, prin holurile labirintice și claustrante pe care le parcurge spre sala de judecată și prin spațiile de subsol, fără ferestre, cu lumini difuze în care intră pentru o eventuală partidă de sex. Atmosfera filmului e apăsătoare.
Narațiunea clasică e sacrificată în favoarea acumulării de momente din rutina vieții de zi cu zi a judecătorului. Din punct de vedere dramaturgic, filmul se încheie cu acel „point of no return” care, în mod normal, s-ar afla pe la mijlocul poveștii.
În pronunțare invită spectatorul la un exercițiu de ieșire din zona reconfortantă a reprezentărilor standard ale unor idei și concepte.
