Părerea criticului
După ce a avut premiera românească la ediţia de anul trecut a festivalului Transilvania, unde a fost proiectat în selecţia culinară Film Food, cel mai nou film al lui Régis Wargnier, Ultima rețetă/Redress/La réparation se poate vedea deja pe marile noastre ecrane, oferind o poveste ce omagiază gastronomia franceză, dar cu un strat de-a dreptul bizar (şi neverosimil) de telenovelă.
Totul începe cu o tânără din înalta societate care goneşte pe câmpuri într-o rochie demnă de o curte regală. Un bărbat o urmăreşte, o prinde din urmă şi cei doi se iubesc în picioare, sprijiniţi de un copac. Dar nu, nu este un film de epocă, iar cei fuseseră la un bal mascat: ea e Clara (Julia de Nunez), fiica unui celebru bucătar francez, Paskale Jankovski (Clovis Cornillac), iar el Antoine (Julien De Saint-Jean), sous-chef-ul său. Şi da, relaţia celor doi tineri este ilicită şi probabil că Paskale, al cărui temperament coleric este tot mai greu de stăpânit la presiunea posibilităţii ca restaurantul să primească o a trea stea Michelin, probabil că i-ar strânge amândoi de gât dacă ar afla de "trădarea" lor.
Doar că sărmanul Paskale nu află de trădare, pentru că dispare fără urmă în timpul unei partide de vânătoare. A treia stea Michelin vine şi Clara se trezeşte, la cei doar 20 de ani ai ei, înconjurată de jurnaliştii care vor să ia o declaraţie "maestrului". Spectatorii vor şi ei să ştie cum se descurcă tânăra în această situaţie, doar că Wargnier, regizor care se poate lăuda cu un Oscar pentru Cel mai bun film străin primit în 1994 pentru Indochine, nu le satisface această dorinţă şi povestea sare doi ani în viitor, când Clara primeşte o misterioasă invitaţie la un forum gastronomic din Taiwan.
Deşi diverse feluri de mâncare aspectuoase trec prin cadru, Ultima reţetă este mai puţin despre gastronomie şi mai mult despre ifosele starurilor "cratiţei", care poate chiar ar trebui să-şi repete în fiecare seară la culcare că, indiferent de inventivitatea lor şi adulaţia clienţilor şi a presei, ce prepară ei tot la closet ajunge a doua zi dimineaţă. În loc să fascineze gastronomic (aşa cum de exemplu reuşea Tran Anh Hung în La passion de Dodin Bouffant/Dragoste la foc mic), Wargnier se mulţumeşte să pună în gura personajelor replici despre fascinaţia exercitată de gastronomie. Nu-i nimic, măcar nu-ţi face poftă şi când ajungi acasă nu goleşti frigiderul.
La fiecare generaţie, cinema-ul francez oferă câte o mare actriţă capabilă să se reinventeze de-a lungul deceniilor: după Catherine Deneuve, Isabelle Huppert şi Juliette Binoche, ne întrebăm cine îi va urma la fel de versatilei Léa Seydoux. Julia de Nunez a ţâşnit meteoric în atenţia cinefililor datorită lui Bardot, serial în şase episoade despre un deceniu din viaţa legendarei actriţe care a murit la sfârşitul lui decembrie, şi se poate lăuda cu resurse formidabile de expresivitate. Totuşi, în Ultima reţetă pare să fi primit indicaţii ambigue de la Wargnier, care nu se poate hotărî nici în ultima clipă ce vrea cu adevărat de la filmul său, în afară, poate, de o nouă declaraţie de dragoste adresată ţărilor asiatice.
Un aspect ataşant al poveştii este, poate, efortul tinerei de generaţii de a ţine piept celei anterioare. Deşi este o poveste spusă de când lumea, iar Wargnier o spune aşa cum au făcut-o zeci de alte filme înaintea lui, teama tinerilor protagonişti că îşi vor dezamăgi tatăl şi mentorul, atrăgându-şi furia acestuia, este o răscruce în viaţa oricărei persoane care a trebuit la un moment dată să-şi aleagă drumul în viaţă.
Totul începe cu o tânără din înalta societate care goneşte pe câmpuri într-o rochie demnă de o curte regală. Un bărbat o urmăreşte, o prinde din urmă şi cei doi se iubesc în picioare, sprijiniţi de un copac. Dar nu, nu este un film de epocă, iar cei fuseseră la un bal mascat: ea e Clara (Julia de Nunez), fiica unui celebru bucătar francez, Paskale Jankovski (Clovis Cornillac), iar el Antoine (Julien De Saint-Jean), sous-chef-ul său. Şi da, relaţia celor doi tineri este ilicită şi probabil că Paskale, al cărui temperament coleric este tot mai greu de stăpânit la presiunea posibilităţii ca restaurantul să primească o a trea stea Michelin, probabil că i-ar strânge amândoi de gât dacă ar afla de "trădarea" lor.
Doar că sărmanul Paskale nu află de trădare, pentru că dispare fără urmă în timpul unei partide de vânătoare. A treia stea Michelin vine şi Clara se trezeşte, la cei doar 20 de ani ai ei, înconjurată de jurnaliştii care vor să ia o declaraţie "maestrului". Spectatorii vor şi ei să ştie cum se descurcă tânăra în această situaţie, doar că Wargnier, regizor care se poate lăuda cu un Oscar pentru Cel mai bun film străin primit în 1994 pentru Indochine, nu le satisface această dorinţă şi povestea sare doi ani în viitor, când Clara primeşte o misterioasă invitaţie la un forum gastronomic din Taiwan.
Deşi diverse feluri de mâncare aspectuoase trec prin cadru, Ultima reţetă este mai puţin despre gastronomie şi mai mult despre ifosele starurilor "cratiţei", care poate chiar ar trebui să-şi repete în fiecare seară la culcare că, indiferent de inventivitatea lor şi adulaţia clienţilor şi a presei, ce prepară ei tot la closet ajunge a doua zi dimineaţă. În loc să fascineze gastronomic (aşa cum de exemplu reuşea Tran Anh Hung în La passion de Dodin Bouffant/Dragoste la foc mic), Wargnier se mulţumeşte să pună în gura personajelor replici despre fascinaţia exercitată de gastronomie. Nu-i nimic, măcar nu-ţi face poftă şi când ajungi acasă nu goleşti frigiderul.
La fiecare generaţie, cinema-ul francez oferă câte o mare actriţă capabilă să se reinventeze de-a lungul deceniilor: după Catherine Deneuve, Isabelle Huppert şi Juliette Binoche, ne întrebăm cine îi va urma la fel de versatilei Léa Seydoux. Julia de Nunez a ţâşnit meteoric în atenţia cinefililor datorită lui Bardot, serial în şase episoade despre un deceniu din viaţa legendarei actriţe care a murit la sfârşitul lui decembrie, şi se poate lăuda cu resurse formidabile de expresivitate. Totuşi, în Ultima reţetă pare să fi primit indicaţii ambigue de la Wargnier, care nu se poate hotărî nici în ultima clipă ce vrea cu adevărat de la filmul său, în afară, poate, de o nouă declaraţie de dragoste adresată ţărilor asiatice.
Un aspect ataşant al poveştii este, poate, efortul tinerei de generaţii de a ţine piept celei anterioare. Deşi este o poveste spusă de când lumea, iar Wargnier o spune aşa cum au făcut-o zeci de alte filme înaintea lui, teama tinerilor protagonişti că îşi vor dezamăgi tatăl şi mentorul, atrăgându-şi furia acestuia, este o răscruce în viaţa oricărei persoane care a trebuit la un moment dată să-şi aleagă drumul în viaţă.
