Părerea criticului
Inspirat din relatarea unui membru Navy SEAL, Marcus Luttrell, despre o misiune care a eşuat în mod tragic în Afganistanul anului 2005, thrillerul Lone Survivor - acum în cinematografele noastre - îi are în centru pe Luttrell (Mark Wahlberg) şi pe echipa sa (printre care Taylor Kitsch, Emile Hirsch şi Ben Foster), surprinşi de o ambuscadă a talibanilor. Chiar dacă titlul este un spoiler pentru final, iar sinopsisul oficial foloseşte sintagma „misiune eşuată”, filmul te ţine cu sufletul la gură, de la un capăt la altul.

Există tensiune, acţiunea este foarte concentrată, ritmul este de roller coaster. Camera lui Peter Berg este foarte „prezentă”, umăr la umăr cu soldaţii americani în luptă. Se intră destul de repede în acţiune, misiunea echipei Navy SEAL fiind practic aprobată la vreo 10 minute de la începerea filmului. Până atunci ni se prezintă extrem de succint personajele. Practic, nu ne rămâne timp să-i cunoaştem cu adevărat decât în misiune. Vedem că aceşti soldaţi au nişte dileme morale - fapt surprins şi in trailerele oficiale - să-i elibereze sau să-i lichideze pe cei trei păstori de capre care ar putea da alarma în legătură cu prezenţa lor lângă satul unde se află liderul taliban? O altă nuanţă pe care am apreciat-o este că vedem în sfârşit că armata americană este vulnerabilă.

Unde greşesc filmul şi scenaristul Peter Berg este că prezintă lucrurile în alb şi negru - talibanii sunt „ăia răi”, iar americanii sunt „ăia buni”. În filmul de război Platoon, de exemplu, eroul negativ nu este inamicul - nord- vietnamezii, ci militarii americani fără scrupule, gata să facă atât fapte de „glorie”, cât şi să ucidă oameni nevinovaţi sau proprii camarazi... Lone Survivor nu are astfel de subtilităţi. E mai puţin vorba despre latura psihologică şi emoţională a războiului în Lone Survivor, cât despre o operaţiune eşuată. Mai mult, senzaţia la final este că ceea ce tocmai ai urmărit este doar un episod din ceva ce trebuie să fie mult mai amplu, episod care nu e construit după regulile dramaturgiei de film. Există un „point of no return” - şi anume decizia cu privire la prizonierii afgani (păstorii), apoi acţiunea se dezvoltă, către un climax, dar alte elemente lipsesc din desfăşurarea întâmplării.

Dincolo de structura narativă , nu am găsit prea multe profunzimi de ordin psihologic ori filozofic (poate doar moral) la soldaţii americani din Lone Survivor. Dacă în Platoon - şi-l dau ca exemplu pentru că este filmul meu de război preferat - headline-ul şi ideea filmul este că „prima victimă a războiului este inocenţa”, un comentariu cu valenţe profunde, ajungem la finalul lui Lone Survivor să ne întrebăm care este mesajul filmului? Pentru că e greu să ne convingă de justeţea operaţiunilor unor luptători antrenaţi, cu contracte pe bani, care se duc voluntar să lupte. Războiul din Afghanistan e greu de caracterizat ca fiind unul drept. În fond, inamicul nr. 1 al Americii, Osama bin Laden, a fost prins in Pakistan, un stat aliat (pe hârtie, cel puţin) cu SUA. Americanii din Lone Survivor sunt soldaţi profesionişti, plătiţi, cu o carieră. Nu sunt recruţi obligaţi să lupte pentru America precum în Platoon. Prin urmare, valenţele morale sunt ambigue în Lone Survivor. Pentru că e greu să crezi că protagoniştii filmului apără cauza binelui atacând un inamic mai slab, ce luptă în propria ţară... Şi care mai dă şi o mână de ajutor americanilor. Practic, fără curajul dictat de onoare și tradiție al unor afgani, povestea celor patru soldați SEAL nu ar mai fi putut fi spusă.

Cu toată ambiguitatea morală, povestea are capacitatea să ne manipuleze emoţiile. Suntem empatici cu aceşti membri ai trupelor speciale ale armatei americane. În plus, Lone Survivor e un film de acţiune trepidant, pe care ar fi păcat să nu-l luaţi în calcul odată ce vă aflaţi la cinema.