Marie Antoinette (2006)

Initiativa laudabila din partea jumatatii regizorale feminine a familiei Coppola, Marie Antoinette se vrea o incercare de a restabili adevarul despre viata reginei decapitate pentru tradare in 1793. Filmul se bazeaza (nu foarte atent) pe una dintre cele mai celebre si recente biografii ale reginei, "Marie Antoinette: A Journey", a Antoniei Fraser, cunoscuta pentru abordarea intelegatoare privind personalitatea atat de dezbatuta a reginei.

Problema cu ultima drama feminina a Sofiei Coppola este ca arata ca o docudrama din care comentariile inteligente ale expertilor au fost inlaturate cu grija. Coppola ne copleseste cu dansuri, decoruri luxuriante, ospete fabuloase si toalete nemaivazute, dar in spatele lor adevarata poveste a Mariei Antoaneta capata insusiri fantomatice, stravezii. E frustrant pentru spectator sa stea doua ore in fata marelui ecran si sa nu se identifice cu arhiducesa practic prizoniera la Versailles, dupa ce a devenit la 14 ani unul dintre "bunurile" umane ale lui Ludovic al XV-lea.

Aproape ca te simti spectatorul unui studiu de caz, al unui experiment rece si inutil, care nu-ti dezvaluie o persoana in carne si oase, cu o viata atat de nefericita, ci un idol al modei cu o adevarata obsesie pentru patiserie si jocuri de noroc. Oricata mila ti-ar provoca povestea adolescentei de 14 ani luate de langa familie pentru a fi casatorita impotriva vointei ei cu un pusti timid, obez si aproape impotent, tot ai ceva probleme in a-ti explica personalitatea si trairile intime ale reginei. Iar de vina e scenariul scris chiar de Sofia Coppola, un scenariu atat de straveziu si dezorganizat, incat nu mai poate fi salvat, oricat l-ar amesteca ea cu amanunte scandaloase (de exemplu relatia reginei cu nobilul suedez Axel Fersen, interpretat de Jamie Dornan, fostul model Calvin Klein). Daca Antonia Fraser recunoaste excesele facute de regina si da amanunte cu privire la inteligenta ei deloc stralucitoare (la 14 ani regina aproape ca era agramata), Coppola se incapataneaza sa prezinte prostia drept inocenta, iar dezmatul drept dorinta de maturizare.

Sofia Coppola reuseste in schimb o prezentare corecta din punct de vedere istoric a curtii de la Versailles. Regizoarea a obtinut chiar, lucru nemaivazut, sa filmeze in celebra Galerie a Oglinzilor din palatul regal, desi aceasta era inchisa pentru restaurare. Coppola prezinta foarte bine obsesia pentru eticheta a aristocratiei franceze de atunci, reusind momente de un absurd comic si dureros, cum ar fi scena in care o mare de curteni inconjoara patul nuptial al Delfinului si al Delfinei, urandu-le spor la... procreat mostenitori. Lucru care se va intampla abia dupa sapte ani.

Coppola si Fraser isi fac o datorie de onoare din a schimba impresiile eronate despre Maria Antoaneta, una dintre tinte fiind celebra replica "qu’ils mangent des brioches" - "(daca n-au paine) sa manance cozonac!". Regina a fost acuzata ca a aruncat aceasta replica taranilor infometati din Paris, care nu mai aveau paine, dar acum este clar: replica apartine gurilor rele care nu voiau decat sa o denigreze pe regina poreclita "l’Autrichienne" ("austriaca"), porecla corecta, dar in acelasi timp rautacioasa din cauza parsivei combinatii dintre "autruche" (strut) si "chienne" (catea), combinatie care a dat multe idei caricaturistilor vremii.

Desi nu i-ar fi fost deloc greu sa-si faca spectatorul sa fie alaturi de nefericita regina, Sofia Coppola nu reuseste sa ne-o aduca aproape pe Maria Antoaneta. Spre deosebire de filmul lui Stephen Frears, "The Queen", caruia familia regala britanica ar trebui sa-i multumeasca pentru cat de mult o umanizeaza, Coppola o arata pe Maria Antoaneta ca pe o adolescenta rasfatata si stinghera, prizoniera intre interesele mamei ei, imparateasa Maria Tereza (Marianne Faithfull), interesele curtii franceze si propria imaturitate. Nu te poti abtine sa n-o asemuiesti pe Marie Antoinette cu o fata de liceu a zilelor noastre, mult mai preocupata de catei si ultima moda decat de viata adevarata, sau cu o pustoaica devenita star peste noapte, neinstare sa-si asume noua pozitie.

Pentru a sublinia aceasta viziune modernista si decadenta perioadei, Coppola a luat o decizie riscanta si curajoasa in ceea ce priveste coloana sonora a filmului. De la punk la muzica new wave gasesti orice in "Marie Antoinette", de la genericul roz care se deruleaza pe "Natural's Not It" a celor de la Gang of Four, pana la cea mai puternica scena a filmului, un montaj ametitor de produse de patiserie si jetoane de jocuri de noroc pe ritmata, obraznica, razvratita "I Want Candy" a celor de la Bow Wow Wow. Aceasta poate fi considerata melodia reprezentativa atat pentru film, cat si pentru plictisita Maria Antoaneta, corect interpretata de Kirsten Dunst. Din pacate, daca acest fond sonor si imaginile de promovare ale filmului te fac sa speri la un "Moulin Rouge" cu regina in locul curtezanei, "Marie Antoinette" arata uimitor de sters (o fi vina conditiilor tehnice din cinematografele de la noi?), chiar daca Sofia Coppola se concentreaza minutios pe coloratele detalii ale curtii de la Versailles.