Părerea criticului
Ca odinioară poetele Olitilia Cazimir, Elena Farago și Ana Blandiana, cineasta Anca Damian privește spre lumea celor care nu cuvântă și dă glas cățelușei Marona, într-o poveste despre cât de puțin ne trebuie cu adevărat ca să fim fericiți. Filmul emoționează, personajul este atașant, grafica ingenioasă și prin asta memorabilă, iar povestea... ca în viață. Ceea ce nu este neapărat un atu, pentru că dramaturgia cinematografică are alte reguli decât cursul vieții.
Marona e al nouălea pui al unei cățelușe metis iar tatăl ei este un dog argentinian. În portretizarea acestuia vedem aplecarea cineastei spre metaforele vizuale, ceea ce se va menține pe parcursul animației. Dogul țanțoș se dezumflă ca un balon când vine vorba de a-și asuma responsabilități. Tot aici avem parte de prima discuție despre „rase” pure și metiși, care ar putea să se inoculeze cu folos în mințile celor mai mici spectatori, deschizând ocazia discuțiilor ulterioare ale părinților despre toleranță. „Toți avem dreptul la iubire”, spune Marona.
Pe de altă parte, „nu trebuie mult ca să fii fericit”, repetă protagonista, ca un laitmotiv al filmului, fapt ce ne-o dezvăluie pe Marona ca pe raisonneur-ul din propriul film, ce face judecăți mature despre viață, despre relația om-animal și despre fericire.
Acrobatul Manole este primul stăpân al Maronei, apoi gunoierul Istvan, după care fetița Solange. În fragmentul „acrobatul”, decorurile sunt, ca în teatru, panouri ce se ridică dezvăluind noi scenografii. Realizarea grafică a acrobatului e ingenioasă, liniile care îl formează se compun și descompun, într-o fluiditate ce caracterizează personajul. Copiii vor fi hipnotizați.
Marona va deveni apoi cațelușa greoiului și masivului Istvan. Când e lăsată singură, Marona are impresia că însăși containerele pe care le păzește se prăvălesc greoaie peste ea. Mama lui Istvan este o bătrânică, iar modul în care îi este desenată fața arată din nou preferința cineastei pentru deconstrucția metaforei - astfel, chipul brăzdat al personajului devine însăși punga șifonată cu care s-ar putea compara o față de octogenar.
În al treilea segment, Marona este adoptată de o fetiță, Solange. Remarcile Maronei sunt mai cinice și mai puțin optimiste, dar dragostea necondiționată de câine se vede și în acest fragment al poveștii.
Fimul se încheie cu cadrul de început, metaforă despre amintirile care se estompează, ca luate de vânt. O vom ține minte pe Marona? Povestea merita un mai mare efort scenaristic. Liniaritatea poveștii, plus faptul că naratoarea spune tot timpul ce se întâmplă pe ecran ne face spre sfârșit să simțim asta ca pe o redundanță, să ni se pară că filmul curge repetitiv și monoton.
Marona e al nouălea pui al unei cățelușe metis iar tatăl ei este un dog argentinian. În portretizarea acestuia vedem aplecarea cineastei spre metaforele vizuale, ceea ce se va menține pe parcursul animației. Dogul țanțoș se dezumflă ca un balon când vine vorba de a-și asuma responsabilități. Tot aici avem parte de prima discuție despre „rase” pure și metiși, care ar putea să se inoculeze cu folos în mințile celor mai mici spectatori, deschizând ocazia discuțiilor ulterioare ale părinților despre toleranță. „Toți avem dreptul la iubire”, spune Marona.
Pe de altă parte, „nu trebuie mult ca să fii fericit”, repetă protagonista, ca un laitmotiv al filmului, fapt ce ne-o dezvăluie pe Marona ca pe raisonneur-ul din propriul film, ce face judecăți mature despre viață, despre relația om-animal și despre fericire.
Acrobatul Manole este primul stăpân al Maronei, apoi gunoierul Istvan, după care fetița Solange. În fragmentul „acrobatul”, decorurile sunt, ca în teatru, panouri ce se ridică dezvăluind noi scenografii. Realizarea grafică a acrobatului e ingenioasă, liniile care îl formează se compun și descompun, într-o fluiditate ce caracterizează personajul. Copiii vor fi hipnotizați.
Marona va deveni apoi cațelușa greoiului și masivului Istvan. Când e lăsată singură, Marona are impresia că însăși containerele pe care le păzește se prăvălesc greoaie peste ea. Mama lui Istvan este o bătrânică, iar modul în care îi este desenată fața arată din nou preferința cineastei pentru deconstrucția metaforei - astfel, chipul brăzdat al personajului devine însăși punga șifonată cu care s-ar putea compara o față de octogenar.
În al treilea segment, Marona este adoptată de o fetiță, Solange. Remarcile Maronei sunt mai cinice și mai puțin optimiste, dar dragostea necondiționată de câine se vede și în acest fragment al poveștii.
Fimul se încheie cu cadrul de început, metaforă despre amintirile care se estompează, ca luate de vânt. O vom ține minte pe Marona? Povestea merita un mai mare efort scenaristic. Liniaritatea poveștii, plus faptul că naratoarea spune tot timpul ce se întâmplă pe ecran ne face spre sfârșit să simțim asta ca pe o redundanță, să ni se pară că filmul curge repetitiv și monoton.
