Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017)

Deci un film adevărat prost im toate sensurile , nu credeam ca pot exista oameni sa facă un asemenea film de rahat sa își bata joc de oameni sa piardă 2 ore din viata, fugiți de el

Filmul părea ok dar după 10 minute se aprinde o țigară că este supărat acel figurant,am oprit acest "film".Vizionare maximă cine rezista după 10 minute.Șerban Pavlu actor de nota 10.

Serban Pavlu este un actor bun insa filmul acesta mie mi s-a parut slab. In primul rand nu distingi ce spun actorii, e un soi de mormait. Noroc cu 'subtitrarea' , ca am prins toate replicile.

doar comentarii profi aici...
imi permit doar ptr ca simt si eu ceva.
filmul transmite ceva emotii.
eu le am simtit si dau vina pe toată lumea cinematografica a medei...
multumesc !

"The Pursuit of Happyness" in varianta satului romanesc, acolo unde motivationalul este inlocuit de pesimism, iar oportunitatile sunt limitate, ingradite si pe termen scurt.
De asemenea, un film sincer despre fragilitatea moralitatii intr-o lume care o sufoca din toate partile, cat si despre conditia omului slab intr-o societate bazata pe legea junglei.
Parcursul evenimentelor este foarte usor de anticipat inca din primul sfert de ora si personajele sunt cam puse in sabloane, dar asta nu ii rapeste credibilitatea si nici puterea emotiilor transmise.

Ce pareri avizate vad aici. Pff. E un film mai prost decat cele de dupa revolutie...1991, 1992, 1995... Sunet oribil, fara subtitrare e de neinteles...tristete maxima. La final, cum am vazut ca s-a terminat, era sa sparg televizorul pentru timpul pierdut. Dragos Bucur cand a sorbit 10 minute din ciorba a fost regele suspansului pe langa filmul asta... Pacat de actori... Stai jos...2

L-am vazut intaia oara pe Emanuel Parvu in show-urile lui Mihai Bendeac pe vremea cand foarte talentatul actor nu apucase inca exclusiv pe panta vulgaritatii, la “In puii mei” Parvu si-a “facut mana” atat ca actor cat si ca regizor, din fericire s-a desprins la timp si a inceput sa se ocupe de piese de teatru si filme mai putin banoase dar evident mai serioase. I-am asteptat cu legitim interes debutul cinematografic, ca sa vezi un film romanesc nou in zilele noastre trebuie sa fii foarte tenace, in cinematografe apar ca sa dispara, televiziunea asa-zis “nationala” le ignora aproape total, pana si HBO a exilat “Meda” pe Cinemax 2. Stiindu-l pe Emanuel Parvu amator de comedie am fost surprins sa descopar ca debutul sau regizoral n-are nici cea mai mica urma comica, “Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” e un film sumbru si dureros de realist despre lumea contemporana a satului romanesc, o lume in care se traieste de azi pe maine, o lume dura fara prea multe perspective, o lume in care e aproape imposibil sa te descurci onorabil traind cinstit. Intaiul lungmetraj al lui Emanuel Parvu a iesit bine si datorita distributiei inspirate care reuneste actori importanti ai scenei si filmului romanesc. Am avut placerea de a-l revedea pe Serban Pavlu intr-un nou rol principal, e foarte bun ca de obicei insa un pic repetitiv, interpretarea e undeva la interesectia fabuloaselor roluri de care a avut parte in “Umbre” si “Toata lumea din familia noastra”. Surprize placute ne ofera Radu Gabriel si Vlad Corbeanu, doi comedianti remarcabili care apar aici in doua scene scurte dar foarte intense, semnificative in economia peliculei. Inevitabilul Adrian Titieni e in nota obisnuita in vreme ce Florin Zamfirescu mai bifeaza un rol de canalie de tinut minte. Si doua aparitii speciale: Mihai Dinvale si Rodica Negrea, doi actori de cursa lunga ai Teatrului Mic bucurestean, doi actori care confera si mai mare greutate acestui onorabil debut regizoral cinematografic.

O film de dramă cu o poveste tipic românească. Pentru că am văzut destul de multe filme cu Șerban Pavlu, probabil de asta nu mai mi se pare o producție extraordinară.

actori buni scenariu cam slab, vad ca romanii nostrii au inceput sa faca filme mai mult pentru publicul din stranatate!!

Din fericire, spectatorii strãini beneficiazã de subtitrãri. Probabil, pot sã aprecieze/evalueze mai bine filmul românesc. Eu, vorbitor nativ al limbii române nu am avut acest avantaj. Așa cã, din cauza sonorizãrii mizerabile și actorilor cu dicție deficitarã - fonfãniți ,cu"prune-n gurã"- eu nu am înțeles o bunã parte dintre replici. Din acest motiv pot sã acord filmului doar nota 4.

Filmul reda foarte bine atmosfera de sfarsit de lume a unui sat romanesc unde oamenii iau cate un copil in plasament pentru bani Adica ei traiesc pe seama copilului tinut in conditii de mizerie..Niciunul nu se pricepe sa faca ceva cu mainile sau çu capul ,
dar toti se cred apti de a creste un copil orfan.
Cine a inteles gresit ca barbatul acela moare de grija fetei nu a inteles mare lucru.Moare de grija scaparii printre degete a visatului post de asistent maternal, care te face bugetar.
Din pacate nu se intampla nmic in tot filmul asa ca pana a doua zi il si uiti.

Nu am dat nota acestui film pentru ca nu vreau sa-i stric media, ca sa zic asa. Mie nu mi-a placut. Mi s-a parut o imensa risipa de mijloace atat umane cat si materiale fara nicio finalitate, fara niciun mesaj, fara nicio morala. Paradoxal, filmul e relativ bine facut, actorii sunt ok, isi fac treaba bine, fiecare pe felia lui. Sunt insa mari probleme la scenariu. Filmul nu are o poveste. Un om care are nevoie de bani, dar nu face nimic concret pentru asta, nu e o poveste. Si cand spun concret nu ma refer la milogeala pe la diverse persoane cum face personajul din film, ci actiuni adevarate demne sa apara intr-un film si capabile sa mentina atentia spectatorului. Inteleg ca filmul e inspirat de fapte reale, dar intregul film este despre cum incearca Doru sa faca rost de bani si nu reuseste. De ce ai face un film intreg despre asta? De asemenea, inteleg ca Doru are un copil in plasament pe care risca sa-l piarda daca nu achita nu stiu ce taxe (nu conteaza), dar de ce a primit Doru un copil in plasament pe care e evident ca nu are cu ce sa-l intretina atata timp cat nu e in stare sa se intretina pe el insusi? Bine, sa trecem si peste asta. Sa zicem ca astea sunt datele problemei, premizele de la care plecam. Bun. Doru isi doreste sa pastreze copilul aflat in plasament. Ok. Cat de tare isi doreste asta? Nu stim. Ce e in stare sa faca pentru asta? Raspuns corect: nimic. Adica, nimic important. Doar o lunga lalaiala pe la diversi, niste incercari timide, fara rezultat. Dar in final? Cand e clar ca nu poate pastra copilul si acesta se intoarce la orfelinat, ce face Doru? Pai pleaca la vanatoare de ursi, iar noi spectatorii plecam relaxati acasa dupa o ora si jumatate de odihna sau mai bine zis de pierdere de timp. Pai, mai, oameni buni, daca aveti ceva de spus, spuneti! N-o mai dati pe dupa gard. Sau poate ca nu aveti nimic de spus? Hmm. Nu stiu ce sa mai cred. In ultima perioada am vazut numai filme de acest gen. Parca neterminate, parca inutile, parca neasumate. Spun neasumate pentru ca nu mi se pare normal ca un autor sa nu-si iubeasca personajele si sa nu lupte pentru ele. Nu e normal sa-ti lasi balta personajul principal chiar daca asta s-a intamplat in realitate. Asta nu e un motiv. Filmul nu e realitate si realitatea nu e film. Filmul trebuie sa fie in primul rand spectacol. Un spectacol e ceva diferit de banal. In acest film 75% din dialoguri sunt de umplutura, adica banalitat. Mare parte greu de inteles daca nu ai ceva legaturi cu zona si cu preocuparile oamenilor din zona. Ok, sunt bune, creaza atmosfera, asigura cunoasterea mediului de catre spectator, dar e prea mult. Gater, drujba, capcane, norme, tabele, un nene care vrea sa faca bine, un altul care nu poate sa faca bine, mai multi care il injura pe primul, niste vaci care se cumpara dar nu apar nicaieri si alte elemente complet inutile. Nu stiu in ce masura e faliliarizat autorul cu toata tehnologia asta, dar eu recunosc ca nu m-a ajutat in niciun fel sa empatizez cu personajul si cu actiunile sale. Care actiuni, fie vorba intre noi cam lipsesc, adica nu exista cam de loc. Pai daca simte omul ca nu mai are nimic de pierdut de ce nu-si ia soarta in maini si nu arata ca e barbat adevarat si ca nu lasa pe oricine sa-si bata joc de el? Pentru ca asa s-a intamplat in realitate? Vax! Intr-un film adevarat (oare cand s-or face si in Romania astfel de filme) Doru e chiar un erou de film. Adica atrage simpatia spectatorului, il face sa empatizeze cu el si cu actiunile lui si il poarta cu el mai departe in poveste. Acolo unde avem o poveste. Sa luam de pilda scena cu predarea. O scena foarte misto, de altfel. Dialoguri de umplutura, dar ok. El ajunge mai tarziu. Pare ca-l convinge pe mustacios sa-i primeasca vacile (Care vaci? Nu conteaza) Dar acesta se suceste, enervat de reprosurile lui Doru si incepe sa-l injure, sa-l batjocoreasca si-l goneste ca pe un caine. Ce face Doru? Pai... doar e EROU de film, deci... nimic. Pleaca cu coada intre picioare. Pe bune? Cum era daca Doru pleca (asa frumos cum a si facut) si se intorcea si rupea un par din gard si ii arata mustaciosului ceva sporturi de contact, ceva paraieli de oase etc? Ei? Sau daca la reprosurile socrului (o scena foarte buna in care Misu Dinvale face un rol extraordinar) el raspundea intorcandu-se seara sa-i dea foc? Ce avea de pierdut? A, nu asa a fost in realitate? Pai la ce ati mai facut filmul? Sa ne uitam cum se plimba el prin sat si cum face focu-n soba? Deja m-am saturat de scenarii de genul asta, fara cap si fara coada, care practic submineaza munca intregii echipe. Nu intelegeti ca actorii astia care se consuma, joaca ce le dati sa joace, la un moment dat se pot simti tradati pentru ca munca lor este practic subminata de aceste carente de scenariu. Oamenii vor fi goniti din sala de cinema din cauza acestor lacune majore de scenariu. Oamenii vor povesti. Spectatorii sunt toti niste copii mai mari ce intra in sala de cinema nu ca sa vada realitatea. Aia o pot vedea privind pe fereastra. Ci ca sa scape de ea. De ce oare nu intelegeti ca este o mare penurie de povesti? Asta isi doresc oamenii. Ce e asa greu de inteles? Inteleg ca filmul a luat ceva premii. Foarte bine! Mult succes in continuare, dar de la festival pana la public e cale lunga.
Observati ca nu am pomenit nimic de Meda chiar daca ea da titlul filmului. Si ea e un alt personaj abandonat/sacrificat de catre autor. Prea putin intereseaza ce crede, ce simte si care e parerea ei in toata poveste asta. Poate se gaseau, totusi cateva minute in film in care ea sa povesteasca cuiva (prietenului, tatalui adoptiv sau chiar bunicii adoptive) ce crede, ce simte si cum vede ea lucrurile.
Dar nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Va recomand sa vedeti filmul s-ar putea sa mai ruleze pe la Cinemateca.

„Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”
- regia Emanuel Pârvu
http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?p=1656911#post1656911

Hotărât lucru, cineaștii români nu se pricep la titluri de film! În „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, filmul regizat de Emanuel Pârvu, se asociază numele unei fete cu partea nefericită a lucrurilor, când, de fapt, Meda, o fată pură la 15 ani, este partea luminoasă, cum poate fi altfel?! Numai că trebuie să spun, cu părere de rău, filmul nu este despre Meda, despre ce simte ea, ce crede ea, ce vrea ea, ci despre „partea nu prea fericită a lucrurilor”.
Pe de altă parte, Meda era numele fiicei lui Decebal, și înseamnă Unica!

Dacă e să judecăm filmul după cât a spus din cât și-a propus să spună, atunci ne putem declara mulțumiți, și n-ar fi prea multe de spus.
Este un film sobru, o poveste cunoscută, adevărată, care, din păcate, continuă, chiar dacă am văzut-o în atâtea reportaje TV, iar Emanuel Pârvu a realizat un lungmetraj pe tema „zonele defavorizate la români”!

Nu știu de ce, pare că numai în România sunt zone defavorizate, deși avem o țară frumoasă și bogată, după aprecierea multora. Am schimbat de două ori politica, respectiv sistemul social. Se pare că nu a fost suficient. S-aducem alte nații în locul românilor nu se poate și n-ar fi corect. După unii autori, se pare că mentalitatea e de vină, iar aceasta nu poate fi schimbată decât prin educația și cultură. Din cultură face parte și cinematografia, adică filmul. Pentru ca filmul să-și atingă scopul, trebuie să fie convingător, adică să fie bine făcut. Nu neapărat reproducând realitatea, pentru că nu e adevărat ce e adevărat, ci e adevărat ce pare adevărat, dar să ducă undeva. Au și străinii filme despre „zone defavorizate” dar parcă nu se limitează numai la lamentări, ca românii!

Astfel, dacă vedem filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” din acest unghi, ar fi multe de spus.

Emanuel Pârvu s-a inspirat dintr-un caz real, ca multe altele, dar și-a plasat acțiunea într-un sat de munte. O familie ia o fetiță de vreo 7 ani de la un orfelinat ca să o crească, adică „ în plasament”. Numai că după vreo 8 ani, soția, care figura ca asistent maternal, moare. Soțul se zbate să păstreze fata, dar nu poate îndeplini condițiile cerute, avea impozite restante, nu avea loc de muncă sigur ș.a.m.d.

Problema pe care mi-o pun este de ce o familie dintr-o zonă defavorizată ia în plasament un copil, dacă sunt condiții de viață atât de grele? Gurile rele spun că pentru alocație. Pe de altă parte, de ce autoritățile în domeniu aprobă? Pentru a se degreva de niște cheltuieli, spun aceleași guri. Sau, dacă o familie ia un copil să-l crească, de ce plătește impozite, nu sunt bune legile?

Filmul ar trebui să lămurească toate aceste ambiguități pentru a-și atinge scopul, adică pentru a contribui la îmbunătățirea situației. Cineaștii români spun că „artistul” nu dă soluții, doar prezintă faptele. Nu dă, dacă nu e capabil s-o facă, dar dacă este, de ce să nu dea?!

În cazul filmului de față mi-am pus problema ce experiență de viață are Emanuel Pârvu, despre care auzisem doar că e actor. Regizor nu era născut, ci făcut. Adică nu a urmata o școală de regie, ci a regizat ceva scurtmetraje, cu oarecare succes, apoi lungmetrajul acesta. A mai regizat o serie de episoade într-un serial de comedie și a scris piese de teatru.

Apoi mi-am pus problema cine i-a produs filmele, pentru că, deși apare ca actor, scenarist și regizor, nu apare și ca producător, ca în cele mai multe cazuri. FAMart Productions nu-i aparține, iar numele Miruna Berescu nu-mi spunea nimic. Am găsit, însă, un amplu articol despre viața și activitatea lui Emanuel Pârvu. Producătorul Miruna Berescu era... prietena lui, iar acum se pare că-i este soție.

M-a frapat, însă, povestea vieții sale ca-n filme, care pare incredibilă, dar spune că este adevărată. Deși foarte tânăr, vreo 38 de ani, are ce povesti. A câștigat ca spălător de pahare la restaurantele din Londra mai mult decât un turnător de betoane în România. Și totuși s-a întors în țară! Cu bani de apartament! Se pare că deviza lui a fost „să nu renunți”.

Dar nu am regăsit această deviză și în lungmetrajul său „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”. După cum povestește, i-a trebuit ceva timp pentru a scrie scenariul. Dar mai întâi a extras o parte și a realizat un scurtmetraj, „Meda”, abia apoi lungmetrajul. Cu lungmetrajul a câștigat premiul pentru regie la Sarajevo în 2017. Spune că l-a preocupat situația din orfelinate și a vrut să încurajeze adopția sau preluarea în plasament a copiilor, pentru ca aceștia să beneficieze de căldura unei familii, nu doar să primească o educație la grămadă.

Din păcate, consider că Emanuel Pârvu nu și-a atins scopul declarat, dar și-a atins scopul nedeclarat, acela de a câștiga premii în afară. Aceasta este miza cineastului român contemporan: punctajul pentru a accesa fonduri nerambursabile de la CNC, iar scopul scuză mijloacele!

Trebuie să și argumentez cele spuse!
Sistemul, creat, desigur, de cineaști, dar acceptat de politicieni, pentru că nu prea sunt duși la film, nu permite accesul scenariștilor independenți. Centrul Național al Cinematografiei, care folosește bani publici, nu primește scenarii pentru evaluare, ci „proiecte cinematografice”. Adică un producător, un regizor și un scenariu. În general, regizorul este și producător, scenariul este al lui, al rudelor sau al prietenilor.

În cazul de față, Emanuel Pârvu și-a ales un subiect cu puternic impact emoțional în afară și l-a tratat în tonuri sumbre, deși riguros și meticulos. Dar au apărut multe greșeli, în general prin omisiune, care pot spune că sunt de scenariu, de vreme ce acesta îi aparține. Chiar și Meda devine un personaj suplimentar. Nu schițează nici-un gest la moartea mamei ei, chiar dacă adoptivă, și nu știm care este adevărata ei relația cu tatăl.

Personajul principal este Doru, tatăl adoptiv, iar Șerban Pavlu a fost „cel mai bun actor” la Festivalul de film de la Sarajevo.
Numai că în film nu este vorba de niciun... dor! În scenaristică, justificarea „așa a fost în realitate” nu se acceptă. „Realitatea” este cea construită conștient de scenarist.

Copilul primit în plasament nu trebuia să fie o fetiță, ca în realitate, dacă mama adoptivă moare, pentru că lucrurile se complică și pot să apară interpretări în defavoarea intențiilor autorului. Să spunem că trecem peste interpretările paranoice ale relației adolescentă - tată tânăr adoptiv văduv, dar nu putem trece peste faptul că acesta nu-i putea asigura îndrumarea și educația corespunzătoare, pentru că era și bărbat și el însuși neinstruit în acest sens.

Când pe fată o caută tatăl noapte cu lanterna și o găsește stând de vorbă cu un băiat, fata își cere scuze, argumentând că băiatul a vrut. Pentru că scenaristul nu a știut să-i dea replică, Șerban Pavlu nu a avut ce să spună. Ca urmare, de ce să lași fata în plasament la un astfel de tată?! Un tată adevărat, natural sau nu, ar fi avut replică: „Fata mea, băieții vor multe, tu trebuie să te gândești ce accepți”.

Așa că, mult mai convingător ar fi fost dacă era vorba de un băiat în plasament. Acesta ar fi spus: „Tată, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, dar sunt băiat mare, te rog să nu mă mai cauți cu lanterna!” Răspunsul ar fi fost: „Te înțeleg, băiatul meu, te înțeleg...”

De aici ar fi rezultat marea dragoste, neafișată, pentru soția sa, Ana, decedată cu puțin timp în urmă, și nădejdea pe care și-o pune în fiul adoptiv.
Pentru că, recunoaștem sau nu, tații vor să aibă băieți. În acest caz, cu atât mai mult! Personajul lui Șerban Pavlu, introvertit, ne-descurcăreț, nu este neverosimil, este real, dar cu atât mai mult „trebuia” să aibă un fiu. Rolurile s-ar fi inversat, fiul ar fi avut grijă de tată. L-ar fi ajutat în gospodărie, la cosit fân, la îngrijit vite, poate chiar și la tăiat lemne. Învățătura, școala, nu s-ar fi limitat la conștiinciozitate și memorare de texte.

În acest film mi-am recunoscut satul natal, aflat la 20 de kilometri de cel mai apropiat oraș, casele răsfirate pe culmi, casele bătrânești, ulițele, dar nu și oamenii. Oamenii la multe sunt solidari, întreprinzători, hotărâți. N- așteptă să le cadă nimic din cer. „Comuniștii” au plantat stâlpi și au înșirat cabluri electrice până la cea mai îndepărtată casă. Sătenii au captat izvoarele și și-au adus apa la poartă. Din bani europeni au fost asfaltate drumurile principale. Pe vremuri, oamenii făceau naveta la oraș, acum, mulți au plecat în lume, construiesc acoperișuri din lemn, chiar și case din temelie, sau conduc TIR-ri pe drumurile europene. Nu le e rușine și nu le e frică de muncă. Se-ntorc, își înalță casele lor, se-nsoară, au copii.

Dar nu cred că un astfel de film ar avea succes la festivalurile internaționale!

Un film bun, surprinzător, care începe deja să adune premii internaționale, dar ieri...am fost singurul spectator....ce păcat! - o regie riguroasă, un sat izolat, sunetul pustiu al focului, cocoșii, un neorealism de zile mari, actori credibili (ai senzația de real, de la chipurile oamenilor până la îmbrăcăminte), ca să nu mai vorbesc de revelația numită Șerban Pavlu (în rolul lui Doru).

Din câte știu, Emanuel Pârvu, regizorul filmului de fată, este cunoscut mai degrabă ca actor, decât ca regizor. Cred că este debutul său de lung metraj, iar creația sa spune ceva dintr-o experiență personală, probabil, sau dintr-o poveste asemănătoare de care a luat cunoștință la un moment dat. De altfel, anul trecut a existat o variantă de scurt metraj a acestui subiect şi se vede treaba că un motiv sau altul l-au determinat pe regizor să facă varianta extinsă a filmului.

Privită de la distanță, pelicula pare deprimantă şi chiar este. E lumină putina în cadre, se pune accent pe sărăcie, pe frig, pe un soi de disperare înconjurătoare. Este descrisă viața într-un sat izolat de munte, cu case vechi, dărăpănate, cu o școală unde elevii din clase diferite învață la grămadă. Recunoaștem puțin din atmosfera descrisă şi de Marin Preda în „Moromeţii” – o lume dură, în care statul nu te iartă pentru datoriile pe care le ai la județ, un stat dominat de mai marii care fac jocurile şi care profită de situația şi lipsa de opțiuni a oamenilor cinstiți. Lupta pentru supraviețuire are drept miză pentru personajul Doru, jucat de Șerban Pavlu, calmarea situației personale, care escaladează de la zi la zi. Frământările cele mai mari sunt cele referitoare achitarea impozitelor restante, care presează prin atitudinea cinică şi amenințătoare, lipsită de empatie, a celor ce conduc comunitatea, la care se adaugă teama pierderii fetiței Meda – aflată în pericol de a fi preluată de autorități. Necazurile şi durerile sunt acumulate, plecând de la moartea soției chiar la începutul filmului, fapt ce contribuie la accentuarea riscului ca fetița aflată până atunci în asistență maternală să fie trimisă la orfelinat.
Filmul surprinde foarte bine frânturi din metehnele obișnuite în astfel de comunități, inclusiv corupție, ignoranță, răutate, probleme legate de violenta părinților cu copii, băutură, suficiență. Într-o astfel de lume Doru pare încremenit şi în imposibilitate de a putea face ceva pentru a câștiga banii necesari rezolvării problemelor şi păstrării fetiței – singurul tărâm unde sufletul lui Doru iese din carapace.

Este un film strigăt.