Părerea criticului
Filmul lui Emanuel Pârvu face o radiografie a lumii satului, a avatarurilor celor care trec prin sistemul de asistență maternală în România și prezintă parcursul moral al unui tată care vrea să-și păstreze fiica adoptată, dar căruia lumea în care trăiește nu îi oferă șansa de a supraviețui decât pășind în ilegalitate
Prezentat în premieră mondială la Festivalul de Film de la Sarajevo 2017, unde a obținut Premiul pentru Regie și Premiul pentru Cel mai bun actor- Șerban Pavlu, filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor urmărește mai multe aspecte: un portret al relației familiale tată-fiică, o investigație despre copiii aflați în plasament, o radiografiei socială a vieții la munte în România, condiția precară a copiilor de la sate și, mai ales, parcursul moral al unui tată, căruia lumea în care trăiește nu îi oferă șansa de a supraviețui decât pășind în ilegalitate.
Personajul principal și fiica sa adoptivă, adolescentă, se pot lăuda cu o relație reușită tată-fiică: însă reușitele se opresc aici: toate relațiile cu lumea din jur sunt eșecuri. Soția bărbatului a murit, iar socrii îl învinuiesc pentru asta. Bărbatul se zbate în mizerie, deși încearcă să facă bani din tăiatul lemnelor și vânzând vaci. Ceilalți săteni, unii aparent binevoitori, alții alcoolici și violenți, luptă fiecare pentru sine și nu dovedesc nicio solidaritate. Și autoritățile, chiar dacă afișează o anumită complicitate (dezinteresată sau nu) lucrează împotriva personajului.
Am apreciat tonul neutru, nici laudativ și nici lipsit de orice speranță. Cinematograful românesc a căzut de obicei pradă clișeelor prezentând viața rurală, de cele mai multe ori exacerbând latura sordidă și lipsa oricărui orizont, cu unele excepții (Moromeții). Lumea lui Doru (Șerban Pavlu) este și ea sordidă, dar nu cu totul fără speranțe: drama lui are loc mai ales în contextul neșansei personale și poate a propriilor sale slăbiciuni. Satul lui de munte este sărac - dar nu unul dintre cele mai sărace din România. La fel de sincer cu spectatorii e regizorul și când vine vorba de personaj: Doru este un bărbat introvertit și mai degrabă apatic, trăsături care nu sunt calități într-o lume în care subzistența este asigurată doar de munca grea și doar în combinație cu diverse acțiuni mai mult sau mai puțin legale.
Trăsătura cea mai puternică (și cea mai pură) este iubirea de tată pentru Meda, și de aici frustrarea cea mai mare: imposibilitatea de a o ține în coninuare pe Meda, fetița pe care au avut-o, el și soția acum decedată, timp de opt ani în asistență maternală. Ca să o păstreze pe Meda acasă și să poată depune el dosarul pentru asistență maternală, Doru trebuie să facă rost de bani. Aceasta este grija lui cea mai urgentă. Pe parcursul filmului, vedem cum posibilitatea unui câștig legal se năruie. Faptul că fetița va trebui ulterior să fie dată la liceu (tânăra învață bine), deci să o întrețină, probabil cu vreo 200-300 de euro pe lună, cum îi spune un vecin din sat, e un obiectiv la care încă nu se poate gândi.
Prezentat în premieră mondială la Festivalul de Film de la Sarajevo 2017, unde a obținut Premiul pentru Regie și Premiul pentru Cel mai bun actor- Șerban Pavlu, filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor urmărește mai multe aspecte: un portret al relației familiale tată-fiică, o investigație despre copiii aflați în plasament, o radiografiei socială a vieții la munte în România, condiția precară a copiilor de la sate și, mai ales, parcursul moral al unui tată, căruia lumea în care trăiește nu îi oferă șansa de a supraviețui decât pășind în ilegalitate.
Personajul principal și fiica sa adoptivă, adolescentă, se pot lăuda cu o relație reușită tată-fiică: însă reușitele se opresc aici: toate relațiile cu lumea din jur sunt eșecuri. Soția bărbatului a murit, iar socrii îl învinuiesc pentru asta. Bărbatul se zbate în mizerie, deși încearcă să facă bani din tăiatul lemnelor și vânzând vaci. Ceilalți săteni, unii aparent binevoitori, alții alcoolici și violenți, luptă fiecare pentru sine și nu dovedesc nicio solidaritate. Și autoritățile, chiar dacă afișează o anumită complicitate (dezinteresată sau nu) lucrează împotriva personajului.
Am apreciat tonul neutru, nici laudativ și nici lipsit de orice speranță. Cinematograful românesc a căzut de obicei pradă clișeelor prezentând viața rurală, de cele mai multe ori exacerbând latura sordidă și lipsa oricărui orizont, cu unele excepții (Moromeții). Lumea lui Doru (Șerban Pavlu) este și ea sordidă, dar nu cu totul fără speranțe: drama lui are loc mai ales în contextul neșansei personale și poate a propriilor sale slăbiciuni. Satul lui de munte este sărac - dar nu unul dintre cele mai sărace din România. La fel de sincer cu spectatorii e regizorul și când vine vorba de personaj: Doru este un bărbat introvertit și mai degrabă apatic, trăsături care nu sunt calități într-o lume în care subzistența este asigurată doar de munca grea și doar în combinație cu diverse acțiuni mai mult sau mai puțin legale.
Trăsătura cea mai puternică (și cea mai pură) este iubirea de tată pentru Meda, și de aici frustrarea cea mai mare: imposibilitatea de a o ține în coninuare pe Meda, fetița pe care au avut-o, el și soția acum decedată, timp de opt ani în asistență maternală. Ca să o păstreze pe Meda acasă și să poată depune el dosarul pentru asistență maternală, Doru trebuie să facă rost de bani. Aceasta este grija lui cea mai urgentă. Pe parcursul filmului, vedem cum posibilitatea unui câștig legal se năruie. Faptul că fetița va trebui ulterior să fie dată la liceu (tânăra învață bine), deci să o întrețină, probabil cu vreo 200-300 de euro pe lună, cum îi spune un vecin din sat, e un obiectiv la care încă nu se poate gândi.
