Părerea criticului
„O fata de milioane” le-a adus lui Clint Eastwood si lui Hilary Swank cate un al doilea Oscar; primul il mai primise in 1993, pentru „Unforgiven”, iar a doua in 2000, pentru „Boys don’ cry”.
Eastwood e un regizor onorabil, care a facut pasul de la actor de westernuri-spaghetti (in anii ’60) la cel de autor de filme si presedinte al juriului de la Cannes. Swank este o actrita, si ea, onorabila, care a facut pasul de la rolul de „Tom-girl” din filmul care i-a adus primul Oscar la cel de „Box-girl” din filmul care i-a adus al doilea Oscar. Pe undeva, nu ma pot abtine sa ma gandesc ca un singur Oscar pentru fiecare ar fi fost suficient.
Morgan Freeman este celalalt actor din „O fata de milioane” care a primit un Oscar (pentru rol secundar). Freeman se aude cam pe tot cuprinsul filmului, dar se vede numai in cateva scene: este Vocea Povestitoare. Care povesteste intalnirea lui Maggie Fitzgerald – o fata trecuta de 30 de ani care vrea sa devina boxerita – cu Frankie Dunn, un antrenor de peste 70 de ani care nu vrea sa antreneze fete. Maggie e numai ambitie cruda, pumni si dinti; Frank e numai melancolie taciturna, religie si Yeats. (Multe secvente ne-o tot arata pe Maggie carand pumni in sacul de box, cateva ni-l arata pe Frank citind poeziile lui Yeats.)
Aflam – tot de la Vocea Freeman – ca Frank ar avea o fata, de care s-a instrainat, si ca Maggie tot face gafe, incercand sa se faca acceptata. Intre antrenor si omul sau bun-la-toate exista o complicitate tacuta, ca-n westernuri, cand unul isi scoate cizmele si celalalt remarca – dupa saptamani de nevorbareala – ca are gauri in ciorapi.
Dar „O fata de milioane” nu este un western, ci o drama urbana care penduleaza intre box si biserica, iar apoi intre spital si supravietuire; el pune o problema acuta si de actualitate – eutanasia -, si acesta e cel mai mare merit al sau.
Problema filmului este ca Maggie este mai mult o functie – o sageata in scenariu: M trebuie sa ajunga din punctul A (in care curata mese in cafeterii) in punctul B (in care cara pumni pe ring). Si ajunge, dar nu aflam despre M + B = V decat ca si-a vazut visul (V) cu ochii.
Pentru un film coplesit de Oscaruri, „it ain’t enough”.
Eastwood e un regizor onorabil, care a facut pasul de la actor de westernuri-spaghetti (in anii ’60) la cel de autor de filme si presedinte al juriului de la Cannes. Swank este o actrita, si ea, onorabila, care a facut pasul de la rolul de „Tom-girl” din filmul care i-a adus primul Oscar la cel de „Box-girl” din filmul care i-a adus al doilea Oscar. Pe undeva, nu ma pot abtine sa ma gandesc ca un singur Oscar pentru fiecare ar fi fost suficient.
Morgan Freeman este celalalt actor din „O fata de milioane” care a primit un Oscar (pentru rol secundar). Freeman se aude cam pe tot cuprinsul filmului, dar se vede numai in cateva scene: este Vocea Povestitoare. Care povesteste intalnirea lui Maggie Fitzgerald – o fata trecuta de 30 de ani care vrea sa devina boxerita – cu Frankie Dunn, un antrenor de peste 70 de ani care nu vrea sa antreneze fete. Maggie e numai ambitie cruda, pumni si dinti; Frank e numai melancolie taciturna, religie si Yeats. (Multe secvente ne-o tot arata pe Maggie carand pumni in sacul de box, cateva ni-l arata pe Frank citind poeziile lui Yeats.)
Aflam – tot de la Vocea Freeman – ca Frank ar avea o fata, de care s-a instrainat, si ca Maggie tot face gafe, incercand sa se faca acceptata. Intre antrenor si omul sau bun-la-toate exista o complicitate tacuta, ca-n westernuri, cand unul isi scoate cizmele si celalalt remarca – dupa saptamani de nevorbareala – ca are gauri in ciorapi.
Dar „O fata de milioane” nu este un western, ci o drama urbana care penduleaza intre box si biserica, iar apoi intre spital si supravietuire; el pune o problema acuta si de actualitate – eutanasia -, si acesta e cel mai mare merit al sau.
Problema filmului este ca Maggie este mai mult o functie – o sageata in scenariu: M trebuie sa ajunga din punctul A (in care curata mese in cafeterii) in punctul B (in care cara pumni pe ring). Si ajunge, dar nu aflam despre M + B = V decat ca si-a vazut visul (V) cu ochii.
Pentru un film coplesit de Oscaruri, „it ain’t enough”.
