Părerea criticului
"Orice are sfârcuri poate fi muls", sună o replică dintr-o celebră comedie (care în curând va avea un al treilea sequel). Nu ştiu cum e cu sfârcurile leilor, fie ei regi sau nu, dar Disney cu siguranţă ştie să mulgă o ţâţă vrednică, iar cea mai bună dovadă este Mufasa: Regele Leu, un un prequel al unui remake al unei animaţii care a fost relansată în cinematografe de cinci ori. Filmul arată superb şi are un mesaj ataşant despre rezilienţă, onestitate şi "lucrul bine făcut" (dacă asta mai înseamnă ceva în prezent), dar nu reuşeşte să şteargă impresia că e făcut de contabili şi IT-işti şi nu de cineaşti.
Din punct de vedere narativ, Mufasa: Regele Leu este ambalat în forma unei poveşti pe care Rafiki (John Kani), i-o spune Kiarei (Blue Ivy Carter, fiica celebrilor Beyoncé şi Jay-Z) în timpul naşterii lui Simba. Totul începe cu ani în urmă, când micul Mufasa se pierde de părinţii săi şi este salvat de crocodili de un alt pui de leu, Taka, ajungând să fie adoptat de părinţii acestuia. Apariţia unui grup de lei conduşi de nemilosul Kiros (Mads Mikkelsen), care vrea să fie lider peste întregul ţinut, va duce la o călătorie iniţiatică în căutarea unui tărâm legendar, transformându-l în acelaşi timp pe Mufasa în viitorul lider.
Desigur, oricine cunoaşte povestea originală ştie cine este Taka, prin urmare o mare parte din poveste este previzibilă, surpriza stând doar în câteva detalii. Cu toate acestea, este ataşantă şi utilă lecţia pe care o primesc copiii, publicul-ţintă principal al prequel-ului, cu privire la greutăţile care pot părea insurmontabile, dar care te călesc şi îţi creează, cu fiecare pas făcut înainte, viitorul. Probabil că esenţa animaţiei este celebra vorbă "ce nu te omoară te face mai puternic": alături de Taka şi uneori în ciuda acestuia, Mufasa trece printr-o mulţime de păţanii ce îl transformă în liderul pe care îl cunoaştem deja.
Ritmul este mult îngreunat de decizia scenariştilor de a ambala totul într-o poveste cu care înţeleptul Refiki îi distrage atenţia Kiarei de la furtuna cumplită de afară, în timp ce Pumbaa (Seth Rogen) şi Timon (Billy Eichner) fac o mulţime de comentarii condimentate cu cuvinte din jargonul scenariştilor şi "executivilor" de la Hollywood. Fiecare revenire în acel "prezent" este o frână abruptă în calea poveştii şi cu siguranţă Mufasa: Regele Leu ar fi avut un ritm mai bun fără aceste ocoluri nenecesare.
În acelaşi timp, animaţia fotorealistă impresionează cu detaliile ieşite din comun, mai ales elemente care ar fi fost imposibile cu un deceniu în urmă, cum ar fi blana udă a leilor sau scenele subacvatice. Una din scene, în care imaginaţia lui Mufasa este aprinsă de cuvintele mamei lui, Afia (Anika Noni Rose), despre un tărâm legendar unde animalele trăiesc în pace. Rezultatul? Ecranul este incendiat de mii de plante ce înfloresc simultan, o altă dovadă (ca şi Vaiana 2, de altfel) că studiourile Disney inovează constant în tot ce înseamnă tehnică şi vizual.
Din păcate prequelul nu impresionează deloc muzical, ba chiar surprinde cu opţiunile lui Lin-Manuel Miranda, care amintesc mai degrabă de hiturile unor formaţii din anii '90 (de exemplu Boyz II Men), fără să fie vreunul cu adevărat memorabil. Acest aspect se sincronizează perfect cu minima doză de originalitate pe care o are Mufasa: The Lion King şi subliniază impresia perenă că Disney şi-a înlocuit cineaştii cu contabili dispuşi să depună un efort minim pentru profit maxim.
Din punct de vedere narativ, Mufasa: Regele Leu este ambalat în forma unei poveşti pe care Rafiki (John Kani), i-o spune Kiarei (Blue Ivy Carter, fiica celebrilor Beyoncé şi Jay-Z) în timpul naşterii lui Simba. Totul începe cu ani în urmă, când micul Mufasa se pierde de părinţii săi şi este salvat de crocodili de un alt pui de leu, Taka, ajungând să fie adoptat de părinţii acestuia. Apariţia unui grup de lei conduşi de nemilosul Kiros (Mads Mikkelsen), care vrea să fie lider peste întregul ţinut, va duce la o călătorie iniţiatică în căutarea unui tărâm legendar, transformându-l în acelaşi timp pe Mufasa în viitorul lider.
Desigur, oricine cunoaşte povestea originală ştie cine este Taka, prin urmare o mare parte din poveste este previzibilă, surpriza stând doar în câteva detalii. Cu toate acestea, este ataşantă şi utilă lecţia pe care o primesc copiii, publicul-ţintă principal al prequel-ului, cu privire la greutăţile care pot părea insurmontabile, dar care te călesc şi îţi creează, cu fiecare pas făcut înainte, viitorul. Probabil că esenţa animaţiei este celebra vorbă "ce nu te omoară te face mai puternic": alături de Taka şi uneori în ciuda acestuia, Mufasa trece printr-o mulţime de păţanii ce îl transformă în liderul pe care îl cunoaştem deja.
Ritmul este mult îngreunat de decizia scenariştilor de a ambala totul într-o poveste cu care înţeleptul Refiki îi distrage atenţia Kiarei de la furtuna cumplită de afară, în timp ce Pumbaa (Seth Rogen) şi Timon (Billy Eichner) fac o mulţime de comentarii condimentate cu cuvinte din jargonul scenariştilor şi "executivilor" de la Hollywood. Fiecare revenire în acel "prezent" este o frână abruptă în calea poveştii şi cu siguranţă Mufasa: Regele Leu ar fi avut un ritm mai bun fără aceste ocoluri nenecesare.
În acelaşi timp, animaţia fotorealistă impresionează cu detaliile ieşite din comun, mai ales elemente care ar fi fost imposibile cu un deceniu în urmă, cum ar fi blana udă a leilor sau scenele subacvatice. Una din scene, în care imaginaţia lui Mufasa este aprinsă de cuvintele mamei lui, Afia (Anika Noni Rose), despre un tărâm legendar unde animalele trăiesc în pace. Rezultatul? Ecranul este incendiat de mii de plante ce înfloresc simultan, o altă dovadă (ca şi Vaiana 2, de altfel) că studiourile Disney inovează constant în tot ce înseamnă tehnică şi vizual.
Din păcate prequelul nu impresionează deloc muzical, ba chiar surprinde cu opţiunile lui Lin-Manuel Miranda, care amintesc mai degrabă de hiturile unor formaţii din anii '90 (de exemplu Boyz II Men), fără să fie vreunul cu adevărat memorabil. Acest aspect se sincronizează perfect cu minima doză de originalitate pe care o are Mufasa: The Lion King şi subliniază impresia perenă că Disney şi-a înlocuit cineaştii cu contabili dispuşi să depună un efort minim pentru profit maxim.
