Părerea criticului
Cimitirul animalelor/Pet Sematary (2019), ecranizarea romanului horror semnat de Stephen King, rulează în premieră pe marile noastre ecrane. Romanul a mai fost adaptat pentru marele ecran în 1989, în ceea ce unii spectatori consideră a fi una dintre cele mai memorabile adaptări ale unei cărți de Stephen King. Noul film reușește să șocheze și să-i țină în scaune pe iubitorii de horror, fiind macabru şi visceral. Este înspăimântător, te implică, personajele sunt bine construite, având motivații și povești semnificative și sensibile. Doctorul Louis Creed (Jason Clarke) face un gest monstros dintr-o profundă trăire umană. Toate acțiunile personajelor au motivații care emoționează.
Pentru cei care nu au citit cartea și nici nu au văzut originalul, filmul nu e (decât în parte) despre animale posedate: veți găsi elemente de plot comune inclusiv cu The Shining ori Frankenstein.
Horror-ul nu se limitează la evenimentele dintr-un ținut bântuit și la degradarea mintală a unui personaj; e un horror în horror, pentru că unul dintre eroi are propria poveste de groază în biografie, poveste ce revine în flashback-uri. În plus, dacă horror-ul este adesea criticat că un gen comercial care supralicitează fricile umane, Pet Sematary are niște referințe mitologice din cultură universală: trimite la demonicele ființe Wendigo din mitologia amerindiană, dar și la mitul pragului (Ianus) - protagonistul primește avertismente cu privire la o barieră, și motivul barierei se repetă.
Din film nu lipsește vărsarea de sânge dar regizorii nu o supralicitează, astfel încât filmul nu devine un gore- horror. Există un laitmotiv cât privește jump-scares (ne referim la el în titlu), însă ponderea o au scenele de tensiune, subliniate de o coloană sonoră de zgomote metalice (sau de sticlă spartă), ce au darul să creeze senzația unei amenințări permanente.
Cu excepția începutului ce dă un indiciu asupra ororilor ce vor urma, vreme de câteva zeci de minute totul se desfăşura sub aparanţele cele mai banale, de fapt pregătind spectatorul pentru dezlănţuirea de groază şi imaginaţie ce va urma.
Pet Sematary urmăreşte viaţa doctorului Louis Creed (Jason Clarke), care - după ce se mută cu soţia sa Rachel (Amy Seimetz) şi cu cei doi copii mici, din Boston undeva la ţară în Maine - descoperă un misterios cimitir în pădure, nu departe de casa familiei. Atunci când familia se confruntă cu pierderea îndrăgitului lor animal de companie, motanul Church, Louis se îndreaptă către un vecin ciudat, Jud Crandall (John Lithgow), declanşând o primejdioasă reacţie în lanţ ce va da drumul unei forţe malefice cu consecinţe teribile.
Universul zombilor e construit credibil şi interesant, pe fond magic/mistic, ba chiar cu o undă de originalitate faţă de peliculele anterioare ale genului - mai ales prin ipoteza de „zombi viu” - în contrapunct cu diversele clişee prin care aceștia funcţionează mecanic, animați de foame canibalică şi fiind cu toate funcţiile cerebrale anihilate.
Celor doi regizori le reuşesc sperieturile pentru că ştiu să-şi construiască secvenţele horror - folosind clişeele genului nu în sens previzibil, ci dimpotrivă: manipulator; te fac să te-aştepţi la ceva, şi-ţi servesc altceva, altcumva, lucrând fin cu psihologia spectatorului.
Pet Sematary rămâne, însă, mai mult un clasic al genului decât un inovator. Însă horror-ul pe care îl aduce reușește să fie de bună calitate și să nu dezamăgească cu nimic.
Pentru cei care nu au citit cartea și nici nu au văzut originalul, filmul nu e (decât în parte) despre animale posedate: veți găsi elemente de plot comune inclusiv cu The Shining ori Frankenstein.
Horror-ul nu se limitează la evenimentele dintr-un ținut bântuit și la degradarea mintală a unui personaj; e un horror în horror, pentru că unul dintre eroi are propria poveste de groază în biografie, poveste ce revine în flashback-uri. În plus, dacă horror-ul este adesea criticat că un gen comercial care supralicitează fricile umane, Pet Sematary are niște referințe mitologice din cultură universală: trimite la demonicele ființe Wendigo din mitologia amerindiană, dar și la mitul pragului (Ianus) - protagonistul primește avertismente cu privire la o barieră, și motivul barierei se repetă.
Din film nu lipsește vărsarea de sânge dar regizorii nu o supralicitează, astfel încât filmul nu devine un gore- horror. Există un laitmotiv cât privește jump-scares (ne referim la el în titlu), însă ponderea o au scenele de tensiune, subliniate de o coloană sonoră de zgomote metalice (sau de sticlă spartă), ce au darul să creeze senzația unei amenințări permanente.
Cu excepția începutului ce dă un indiciu asupra ororilor ce vor urma, vreme de câteva zeci de minute totul se desfăşura sub aparanţele cele mai banale, de fapt pregătind spectatorul pentru dezlănţuirea de groază şi imaginaţie ce va urma.
Pet Sematary urmăreşte viaţa doctorului Louis Creed (Jason Clarke), care - după ce se mută cu soţia sa Rachel (Amy Seimetz) şi cu cei doi copii mici, din Boston undeva la ţară în Maine - descoperă un misterios cimitir în pădure, nu departe de casa familiei. Atunci când familia se confruntă cu pierderea îndrăgitului lor animal de companie, motanul Church, Louis se îndreaptă către un vecin ciudat, Jud Crandall (John Lithgow), declanşând o primejdioasă reacţie în lanţ ce va da drumul unei forţe malefice cu consecinţe teribile.
Universul zombilor e construit credibil şi interesant, pe fond magic/mistic, ba chiar cu o undă de originalitate faţă de peliculele anterioare ale genului - mai ales prin ipoteza de „zombi viu” - în contrapunct cu diversele clişee prin care aceștia funcţionează mecanic, animați de foame canibalică şi fiind cu toate funcţiile cerebrale anihilate.
Celor doi regizori le reuşesc sperieturile pentru că ştiu să-şi construiască secvenţele horror - folosind clişeele genului nu în sens previzibil, ci dimpotrivă: manipulator; te fac să te-aştepţi la ceva, şi-ţi servesc altceva, altcumva, lucrând fin cu psihologia spectatorului.
Pet Sematary rămâne, însă, mai mult un clasic al genului decât un inovator. Însă horror-ul pe care îl aduce reușește să fie de bună calitate și să nu dezamăgească cu nimic.
