Părerea criticului
Englezii au un cuvânt pentru orice: săptămâna asta ne sare în ochi "Pillion", adică "şaua însoţitorului" sau "locul din spate al unei motociclete". Nici nu se putea găsi un titlu mai bun pentru acest film de debut al lui Harry Lighton, care ne invită fără menajamente într-o subcultură mai mult decât specifică: motociclişti + gay + BDSM.
Totul începe cu Colin (Harry Melling, care a lăsat de mult în urmă rolul cu care şi-a început cariera, cel al "încuiatului" văr Dudley din seria Harry Potter), un tânăr timid care locuieşte cu părinţii, are o slujbă ingrată şi cântă colinde într-un cvartet, ocazie cu care îl întâlneşte pe chipeşul biker Ray (Alexander Skarsgård). Iar Colin face ceva ce nu s-ar fi crezut în stare să facă: îi strecoară un bileţel lui Ray, cei doi au un "date" chiar în ziua de Crăciun, iar viaţa lui Colin se schimbă din temelii.
Este uşor să te uiţi la Pillion ca la o poveste posibil "scandaloasă" (este la fel de "scandalos" ca Babygirl), căci Lighton - tânăr regizor britanic care şi-a văzut visul împlinit la doar 32 de ani, când Pillion s-a lansat la cel mai proeminent festival al lumii, cel de la Cannes - arată cam tot ce te-ai putea aştepta de la o astfel de relaţie (era să scriu "felaţie"), de la costume de piele şi accesorii sexuale, la sex în public şi scene în care actorii arată cam tot.
Dar Pillion este mai mult de atât, pentru că prin exagerare discută despre orice înseamnă a domina într-un cuplu. Nu trebuie să fii gay, biker şi submisiv pentru a face parte dintr-un cuplu în care unul zice şi-altul face. Sau, cum se mai spunea pe vremuri, "pe gardul ăluia cântă găina, nu cocoşul". Pillion arată foarte bine că toată puterea celuilalt este fix cea pe care eşti dispus să i-o oferi şi că uneori este de ajuns să accepţi momentan lucruri care nu-ţi convin pentru a învăţa să te răzvrăteşti şi să te repoziţionezi într-o relaţie.
Desigur, sunt lucruri în film pe care cea mai mare parte a spectatorilor nu le-ar accepta niciodată, de exemplu să doarmă goi-puşcă pe un preş, în timp ce partenerul dominant sforăie de zor pe o saltea confortabilă. "Sper să nu faci pipi des, că-mi deranjezi somnul", îi spune Ray lui Colin, iar reacţia incredulă a acestuia din urmă se transferă asupra spectatorului, care poate se simte mai "dominant" în propria relaţie din simplul motiv că îşi promite să nu accepte niciodată aşa ceva. Poate că doar o parte nesemnificativă a publicului îşi petrece timpul literalmente la picioarele partenerului, dar ce altceva să fie când el face mereu cumpăturile şi ea stă la cafele? Sau când el stă la bere cu băieţii, iar ea la cratiţă? Echilibrul perfect e la fel de rar în lumea relaţiilor ca adevărata frumuseţe dincoace de un ecran...
Pillion mai discută despre compromis, consensualitate, aşteptări şi frustrarea când acestea nu sunt satisfăcute, dar şi despre riscul de a vrea prea mult de la cineva care nu are mult de oferit. Dacă unii spectatori vor intra la film curioşi în ce priveşte scenele "fierbinţi", alţii vor pleca cu o poveste despre o maturizare târzie şi satisfacţia de a-ţi găsi propriul loc în propria viaţă.
Totul începe cu Colin (Harry Melling, care a lăsat de mult în urmă rolul cu care şi-a început cariera, cel al "încuiatului" văr Dudley din seria Harry Potter), un tânăr timid care locuieşte cu părinţii, are o slujbă ingrată şi cântă colinde într-un cvartet, ocazie cu care îl întâlneşte pe chipeşul biker Ray (Alexander Skarsgård). Iar Colin face ceva ce nu s-ar fi crezut în stare să facă: îi strecoară un bileţel lui Ray, cei doi au un "date" chiar în ziua de Crăciun, iar viaţa lui Colin se schimbă din temelii.
Este uşor să te uiţi la Pillion ca la o poveste posibil "scandaloasă" (este la fel de "scandalos" ca Babygirl), căci Lighton - tânăr regizor britanic care şi-a văzut visul împlinit la doar 32 de ani, când Pillion s-a lansat la cel mai proeminent festival al lumii, cel de la Cannes - arată cam tot ce te-ai putea aştepta de la o astfel de relaţie (era să scriu "felaţie"), de la costume de piele şi accesorii sexuale, la sex în public şi scene în care actorii arată cam tot.
Dar Pillion este mai mult de atât, pentru că prin exagerare discută despre orice înseamnă a domina într-un cuplu. Nu trebuie să fii gay, biker şi submisiv pentru a face parte dintr-un cuplu în care unul zice şi-altul face. Sau, cum se mai spunea pe vremuri, "pe gardul ăluia cântă găina, nu cocoşul". Pillion arată foarte bine că toată puterea celuilalt este fix cea pe care eşti dispus să i-o oferi şi că uneori este de ajuns să accepţi momentan lucruri care nu-ţi convin pentru a învăţa să te răzvrăteşti şi să te repoziţionezi într-o relaţie.
Desigur, sunt lucruri în film pe care cea mai mare parte a spectatorilor nu le-ar accepta niciodată, de exemplu să doarmă goi-puşcă pe un preş, în timp ce partenerul dominant sforăie de zor pe o saltea confortabilă. "Sper să nu faci pipi des, că-mi deranjezi somnul", îi spune Ray lui Colin, iar reacţia incredulă a acestuia din urmă se transferă asupra spectatorului, care poate se simte mai "dominant" în propria relaţie din simplul motiv că îşi promite să nu accepte niciodată aşa ceva. Poate că doar o parte nesemnificativă a publicului îşi petrece timpul literalmente la picioarele partenerului, dar ce altceva să fie când el face mereu cumpăturile şi ea stă la cafele? Sau când el stă la bere cu băieţii, iar ea la cratiţă? Echilibrul perfect e la fel de rar în lumea relaţiilor ca adevărata frumuseţe dincoace de un ecran...
Pillion mai discută despre compromis, consensualitate, aşteptări şi frustrarea când acestea nu sunt satisfăcute, dar şi despre riscul de a vrea prea mult de la cineva care nu are mult de oferit. Dacă unii spectatori vor intra la film curioşi în ce priveşte scenele "fierbinţi", alţii vor pleca cu o poveste despre o maturizare târzie şi satisfacţia de a-ţi găsi propriul loc în propria viaţă.
