Părerea criticului
Marile hollywoodiene se linistisera de mult, cand au fost luate in stapanire de Piratii din Caraibe: Blestemul Perlei Negre.

Din orice analiza rationala reiese ca filmul cu pirati nu e chiar cel mai longeviv gen din istoria Hollywoodului, dar (mii de draci! Pe barba mea! Sa-mi bag picioarele de lemn si sa ajung hrana pentru pesti daca nu spun adevarul!) iata ca s-a intors si (pe barba lui Belzebut, pe mustacioara lui Errol Flynn, pe castitatea Oliviei de Havilland, pe Comoara din insula!) plesneste de sanatate.

Johnny Depp e capitanul Sparrow, pirat de opereta despre care – intr-unul din numeroasele momente de enormitate lirica, inspirata, ale scenariului – aflam ca a evadat candva de pe o insula pustie, facandu-si o pluta din doua broaste testoase legate cu par smuls din propriul dos.

Geoffrey Rush e capitanul Barbossa, pirat rau – atat de rau incat, potrivit legendei, nici iadul n-a vrut sa-l primeasca si l-a trimis inapoi pe mare, cu echipajul lui de morti-vii; printre oasele lui bate vantul si, cand da pe gat o sticla de tarie, lichidul trece prin ele.

Orlando Bloom e Will, barbat adevarat. Jonathan Pryce e guvernatorul perfid (dar nu din cale-afara). Jack Davenport poarta uniforma de ofiter britanic, iar Keira Knightley poarta corsaj de eroina.

Toti acestia, si regizorul Gore Verbinski, si chiar producatorul Jerry Armageddon Bruckheimer (al carui vis parea sa fie ingroparea filmului de aventuri si nu renasterea lui), cinstesc virtutile genului – inocenta, expansivitatea si imensele lui posibilitati cinetice, frumusetea si comicaria eroismului, si, nu in ultimul rand, libertatea de a folosi expresii ciudate ca “pe toti dracii!” si “mii de fulgere!”.