Părerea criticului
În SUA se lansează pe 20 decembrie, iar în România vine trei săptămâni mai târziu, exact la timp ca să ne deschidă pofta de Oscaruri. Prin amabilitatea distribuitorului Forum Film, Cinemagia a putut vedea Saving Mr. Banks în ultima zi a lui octombrie, iar acum poate să publice prima cronică a producţiei ce ne poartă într-o interesantă perioadă din viaţa lui Walt Disney.
Interpretat în film de Tom Hanks (şanse la o nominalizare pentru rol secundar), marele Walt are în sfârşit ocazia să aducă pe ecran aventurile iubitei dădace Mary Poppins atunci când autoarea P.L. Travers (Emma Thompson) începe să aibă probleme financiare şi acceptă în sfârşit să viziteze studiourile Disney pentru două săptămâni, pentru a vedea ideile echipei în ceea ce priveşte ecranizarea. Încăpăţânată, extrem de britanică (deşi de origine australiană) şi cu o imagine bine întipărită în minte despre cum ar trebui să fie transpunerea pe ecran a cărţilor, P.L. Travers vine la Hollywood hotărâtă să dea de pământ cu orice impietate la adresa personajului ei.
Jovialul şi comunicativul Walt se va izbi ca de un zid de impenetrabila şi scorţoasa Pamela, aceasta din urmă nesfiindu-se deloc să-l pună la punct pe fondatorul unui deja gigantic imperiu din industria entertainment-ului. Un motiv de mare discordie era teama autoarei că Mary Poppins („niciodată doar Mary!”) va deveni un personaj animat. „Nu am să te las niciodată s-o transformi într-una din animaţiile tale prosteşti”, îi va spune autoarea lui Disney, lăsându-l fără cuvinte. Şi da, „nu” şi „niciodată” apar des în replicile Emmei Thompson.
Mai mult decât o confruntare a două mentalităţi şi a două temperamente foarte diferite, filmul explorează inspirat etapele aducerii pe ecrane a unui film întru buna dispoziţie a tuturor membrilor unei familii. Să nu uităm că, la fel ca şi astăzi, aproape o jumătate de veac mai târziu, să surprinzi spiritul unui personaj foarte iubit şi să-l reinventezi pentru un mediu foarte diferit nu este deloc o misiune uşoară. Mary Poppins era un personaj aproape ubicuu în perioadă, copii din mai toate ţările vorbitoare de limbă engleză (şi nu doar ele) adormind seara cu aventurile dădacei.
Disney şi echipa sa au reuşit să recreeze personajul cu schimbări consistente (o altă supărare pentru P.L. Travers, care considera că noii Mary Poppins îi lipseşte severitatea din romanele ei), reinventându-l şi fixându-l o dată pentru totdeauna în imaginaţia următoarelor generaţii. Nici nu e de mirare dificultatea cu care Travers a cedat drepturile de ecranizare: au urmat 50 de ani în care Mary Poppins a avut, în ochii mai multor generaţii, chipul lui Julie Andrews. Încetase să fie Mary Poppins a lui P.L. Travers şi devenise Mary Poppins a lui Walt Disney...
Mi-a plăcut la Saving Mr. Banks şi faptul că invită la o revizionare a acestui film clasic, ritmat de extraordinara muzică a fraţilor Richard şi Robert Sherman (Jason Schwartzman, B.J. Novak). Un anumit cântec din Mary Poppins, energicul Let's Go Fly a Kite, capătă o atenţie aparte în chimia scenariului, probabil pentru că esenţializează happy-end-ul obligatoriu din producţiile Disney. Cei mai răutăcioşi (mă aflu printre ei) ar putea spune că Saving Mr. Banks este o reclamă de două ore la adresa spiritului Disney...
Filmul regizat de John Lee Hancock compensează avalanşa de flashbackuri, unele melodramatice şi inutile, din copilăria autoarei (Colin Farrell în rolul tatălui alcoolic) cu un monolog al lui Walt Disney care arată că el şi P.L. Travers sunt mai asemănători decât par: experienţe din trecutul amândurora devin un catalizator al creaţiei. Pe principiul „când viaţa îţi dă lămâi...”
Interpretat în film de Tom Hanks (şanse la o nominalizare pentru rol secundar), marele Walt are în sfârşit ocazia să aducă pe ecran aventurile iubitei dădace Mary Poppins atunci când autoarea P.L. Travers (Emma Thompson) începe să aibă probleme financiare şi acceptă în sfârşit să viziteze studiourile Disney pentru două săptămâni, pentru a vedea ideile echipei în ceea ce priveşte ecranizarea. Încăpăţânată, extrem de britanică (deşi de origine australiană) şi cu o imagine bine întipărită în minte despre cum ar trebui să fie transpunerea pe ecran a cărţilor, P.L. Travers vine la Hollywood hotărâtă să dea de pământ cu orice impietate la adresa personajului ei.
Jovialul şi comunicativul Walt se va izbi ca de un zid de impenetrabila şi scorţoasa Pamela, aceasta din urmă nesfiindu-se deloc să-l pună la punct pe fondatorul unui deja gigantic imperiu din industria entertainment-ului. Un motiv de mare discordie era teama autoarei că Mary Poppins („niciodată doar Mary!”) va deveni un personaj animat. „Nu am să te las niciodată s-o transformi într-una din animaţiile tale prosteşti”, îi va spune autoarea lui Disney, lăsându-l fără cuvinte. Şi da, „nu” şi „niciodată” apar des în replicile Emmei Thompson.
Mai mult decât o confruntare a două mentalităţi şi a două temperamente foarte diferite, filmul explorează inspirat etapele aducerii pe ecrane a unui film întru buna dispoziţie a tuturor membrilor unei familii. Să nu uităm că, la fel ca şi astăzi, aproape o jumătate de veac mai târziu, să surprinzi spiritul unui personaj foarte iubit şi să-l reinventezi pentru un mediu foarte diferit nu este deloc o misiune uşoară. Mary Poppins era un personaj aproape ubicuu în perioadă, copii din mai toate ţările vorbitoare de limbă engleză (şi nu doar ele) adormind seara cu aventurile dădacei.
Disney şi echipa sa au reuşit să recreeze personajul cu schimbări consistente (o altă supărare pentru P.L. Travers, care considera că noii Mary Poppins îi lipseşte severitatea din romanele ei), reinventându-l şi fixându-l o dată pentru totdeauna în imaginaţia următoarelor generaţii. Nici nu e de mirare dificultatea cu care Travers a cedat drepturile de ecranizare: au urmat 50 de ani în care Mary Poppins a avut, în ochii mai multor generaţii, chipul lui Julie Andrews. Încetase să fie Mary Poppins a lui P.L. Travers şi devenise Mary Poppins a lui Walt Disney...
Mi-a plăcut la Saving Mr. Banks şi faptul că invită la o revizionare a acestui film clasic, ritmat de extraordinara muzică a fraţilor Richard şi Robert Sherman (Jason Schwartzman, B.J. Novak). Un anumit cântec din Mary Poppins, energicul Let's Go Fly a Kite, capătă o atenţie aparte în chimia scenariului, probabil pentru că esenţializează happy-end-ul obligatoriu din producţiile Disney. Cei mai răutăcioşi (mă aflu printre ei) ar putea spune că Saving Mr. Banks este o reclamă de două ore la adresa spiritului Disney...
Filmul regizat de John Lee Hancock compensează avalanşa de flashbackuri, unele melodramatice şi inutile, din copilăria autoarei (Colin Farrell în rolul tatălui alcoolic) cu un monolog al lui Walt Disney care arată că el şi P.L. Travers sunt mai asemănători decât par: experienţe din trecutul amândurora devin un catalizator al creaţiei. Pe principiul „când viaţa îţi dă lămâi...”
