Părerea criticului
Enter the Void, proiectat în premieră mondială la Cannes în 2009, mi-a dat ideea unui articol despre cele mai tari scene de sex din filmele concurente pentru Palme d'Or de anul acesta. Producția lui Gaspar Noé urmează seria partidelor tari începută de Thirst, continuată de Loz Abrazos Rotos și Antichrist, dar pe lângă astea mai aduce și stripperițe, lumea sordidă a consumatorilor de droguri și a toaletelor murdare unde se fac jointuri. Dar nu lucrul acesta este esențial despre Enter the Void, ci faptul că oferă o viziune, arătând un autor în adevăratul sens al cuvântului.
Gaspar Noé copiază imaginile din playlistului de Windows Media Player pentru a sugera starea de euforie experimentată de protagonistul său, Oscar. Mizează pe răbdarea spectatorului și ne arată acest joc de imagini la intervale regulate, prelungite chiar până la cinci minute repriza.
Camera nu-l privește în față pe protagonist, ci se recurge fie la Subjective Point of view, fie la filmarea peste umărul protagonistului, așa că ajungem să-i învățăm pe de rost cutele cefei. Noe se joacă foarte mult cu camera, filmând de deasupra personajelor, iar noi trebuie să înțelegem că este vorba de fantoma lui Oscar, care ne oferă perspectiva asupra poveștii.
Regizorul șocantului Irreversible s-a molipsit parcă de la câștigătorul Palme d'Or-ului din 2007, Cristian Mungiu și arată și el un fetus, îndepărtat chirurgical din uter, în timpul unui avort.
La nivel de imagine, Gaspar Noé e violent, fluorescent, fluid, hipnotizant, cât privește povestea gonflează miza și uită de twisturi, e redundant pentru că se folosește obositor de mult de aceleași secvențe şi tehnici în reprezentarea euforiei de după drogare.
Povestea lui este despre Oscar, un tânăr despărțit încă de la moartea părinților de sora lui mai mică. Ajuns la Tokyo se bagă în afaceri cu droguri, și câștigă astfel destui bani ca s-o aducă și pe sora lui acolo. Între cei doi s-a legat un jurământ pin care nu se vor despărți niciodată. Când poliția îl împușcă într-o altercație pe Omar, sufletul lui râmăne alături de sora căreia i-a promis că o va poteja mereu.
Gaspar Noé copiază imaginile din playlistului de Windows Media Player pentru a sugera starea de euforie experimentată de protagonistul său, Oscar. Mizează pe răbdarea spectatorului și ne arată acest joc de imagini la intervale regulate, prelungite chiar până la cinci minute repriza.
Camera nu-l privește în față pe protagonist, ci se recurge fie la Subjective Point of view, fie la filmarea peste umărul protagonistului, așa că ajungem să-i învățăm pe de rost cutele cefei. Noe se joacă foarte mult cu camera, filmând de deasupra personajelor, iar noi trebuie să înțelegem că este vorba de fantoma lui Oscar, care ne oferă perspectiva asupra poveștii.
Regizorul șocantului Irreversible s-a molipsit parcă de la câștigătorul Palme d'Or-ului din 2007, Cristian Mungiu și arată și el un fetus, îndepărtat chirurgical din uter, în timpul unui avort.
La nivel de imagine, Gaspar Noé e violent, fluorescent, fluid, hipnotizant, cât privește povestea gonflează miza și uită de twisturi, e redundant pentru că se folosește obositor de mult de aceleași secvențe şi tehnici în reprezentarea euforiei de după drogare.
Povestea lui este despre Oscar, un tânăr despărțit încă de la moartea părinților de sora lui mai mică. Ajuns la Tokyo se bagă în afaceri cu droguri, și câștigă astfel destui bani ca s-o aducă și pe sora lui acolo. Între cei doi s-a legat un jurământ pin care nu se vor despărți niciodată. Când poliția îl împușcă într-o altercație pe Omar, sufletul lui râmăne alături de sora căreia i-a promis că o va poteja mereu.
