Multe citate memorabile, profunde si de impact. Nu eram acomodata cu cinematografia lui Kaufman, dar nu a fost nevoie, pentru ca si dacă nimerești din greșeala la unul dintre filmele lui, pleci cu o bucata imensa de familiaritate. Poate despre asta este actul artistic de fapt: sa reusesti sa-ti transpui viziunea, iar ceilalti sa simta ca si cum au mai întâlnit-o.
Citeam undeva ca Synecdoche, New York n-a prins la Hollywood din motivul ca e genul de film pe care oamenii nu vor sa-l vadă la cinema din cauza stărilor in care te transpune. Total luată prin surprindere, fara asteptari, avertizări, cunoștințe, filmul asta a reușit sa ma faca sa ma simt inconfortabil. M-a trecut prin o multitudine de stări si întrebări prin care n-as fi vrut sa trec si pe care le-am respins. Doar ca, Kaufman are un stil încăpățânat de a te forța sa nu te ascunzi dupa deget. Si dacă e ceva teribil de scârbos pe care nu vrei sa-l vezi, foarte bine. Pune reflectorul pe el, mărește camera si blureaza tot in spatele lui, ca sa nu te distragă.
Mi-a placut foarte tare transparenta cu care am trait timp de 2 ore crizele vârstei mijlocii, trecând printr-o alta etapa de maturizare, apoi către bătrânețe si moarte. Cumva, tot ce ai ținut sub pres intreaga tinerete, sub control si sub o înfățișare perfecta, se autodistruge o data cu degradarea fizica. Nu mai e timp de superficialitate si falsitate. Ceasul ticăie, iar lucrurile netraite si neechilibrate incep sa dea in clocot. Iti doresti sa traiesti, sa cuprinzi lumea pe de-antreagul, sa intelegi, sa sedimentezi ce ai invatat pana atunci si sa iti așezi viata dupa un sens si un rost. Am apreciat realitatea si autenticitatea scenariului chiar dacă cu prețul unei stari pregnante de disconfort pe tot parcursul filmului.
In final, ramai cu mai mult sens si te direcționează involuntar către anumite întrebări fara importanta socială: "Ceea ce fac eu in viata mea imi ofera sens?", "Oare traiesc la intensitate maxima tot ceea ce imi doresc?", "Oare sunt pe drumul împlinirii mele personale?", "Cat sens si împlinire imi aduc lucrurile pe care le fac?". Practic, iti răscolește umbrele căutându-te sa le dai o ordine si un răspuns.
Recomand acest film ca o experiență cinematografică si personală unică, autentică si artistică.
Rares-21
pe 22 Septembrie 2020 11:48
După ce am vizionat acest film, si mai recentul " I.m thinking of ending things", mi.am spus, cu siguranta, Kaufman este un artist. Felul in care înțelege condiția umană și sufletului omului creaza in filmele sale o poveste care te poartă prin toate sertarele mintii, in care regasim: efemeritatea vietii, eșecuri, dezamăgiri, așteptări, frustrări, solitudine, izolare. Universul interior, cu propriile proiectii despre lumea inconjuratoare si relativitatea timpului, sunt teme predilecte in filmele lui Kaufman. Dincolo de realitatea dezolantă, putem simti daca dorim sa vedem, speranta si magia vieții, de care trebuie sa ne bucurăm asa cum vine, si sa realizam ca toti suntem interconectati si facem parte din acelasi Intreg, cu scenarii individuale înduioșător de asemănătoare. Putina empatie si afectiune ar face gustul suportabil al acestei pastile uneori amare, cum viata poate fi considerata. Asa cum spune si o replică din film: "Totul este totul ":)
El_KaPpa
pe 29 Mai 2020 22:58
Un film ca un puzzle care arata excelent chiar daca este incomplet.
De la inceput si pana la final iti ofera suficiente piese care puse cap la cap iti arata o imagine de ansamblu, dar nu ti le da chiar pe toate incat sa ai o imagine 100% clara si completa a tot ceea ce ai vazut. In cazul de fata este ceva voit, iar chestia cu revizionarea lui de mai multe ori pentru o intelegere completa este inutila.
Un film confuz si minunat in acelasi timp care m-a captivat aproape total, cu un ultim sfert de ora in care ne ofera o cheie importanta spre intelegerea lui si a temelor propuse asa ca cine nu abandoneaza pe parcurs va fi rasplatit suficient.
Singurul minus al sau din punctul meu de vedere este regia si nu ca ar fi rea, dar un scenariu atat de complex si un joc actoricesc atat de bun ar fi meritat o experienta mai mare in spatele camerei, de preferat un regizor mai... poetic.
mihaelatb
pe 16 Octombrie 2019 14:43
“Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Cam asta ar fi esenta filmului. Treceri de la real la imaginar. Toata uratenia lumii, mizerie, bube, sange, rani, moarte sunt prezentate ca arta. un film depresiv si imund. Un recital Philip Seymour Hoffman, in versiune macabra.
into_the_labyrinth
pe 17 Noiembrie 2016 02:17
Nu pot spune că intră chiar pe lista mea de filme favorite (deşi s-ar fi putut întâmpla şi asta), dar îmbină într-un mod destul de reuşit comedia cu drama (cu toate că este evident mult mai mult o dramă), replicile obişnuite cu cele absurde. Cel mai mult mi-au plăcut secvenţele de ”film în film”, cu personajele participând la scenariu. Ca film cu accente filosofice, convinge doar parţial, dar ca peliculă prezentând o cavalcadă de situaţii tragicomice, uneori absurde, şi care încearcă să ridice anumite probleme care depăşesc comunul, e reuşită. E o realizare originală, de un patetism accentuat, nu prea seamănă cu nimic din ce am văzut până acum, dar depinde de gustul fiecăruia dacă această tuşă aparte va fi considerată una reuşită sau nu. Oricum, un lucru e cert: Philip Seymour Hoffman face (încă) un rol mare. PS: Partea finală e atât de tristă şi deprimantă încât e bine să ai antidepresivele pe aproape...
cezarika21
pe 20 Septembrie 2014 17:17
Este greu să analizezi un film metaforic suprarealist precum "Synecdoche, New York" pentru că este înţesat de simboluri filozofice greu de pătruns, iar acţiunea sa pendulează insesizabil între real şi imaginar. În esenţă, este un film teribil de deprimant despre efemeritatea vieţii şi conştientizarea faptului că omul nu este decât o părticică dintr-un întreg, un element prea mărunt pentru a conta în cronologia universului. Viaţa este doar un drum între naştere şi moarte, ghidat de alegerile noastre mărunte cu consecinţe imposibil de cuantificat. Fiecare pas făcut îţi conturează propriul destin, iar greşelile sunt adesea ireparabile.
În "Viaţa pe un peron", Octavian Paler compara viaţa cu o sală de aşteptare a unei gări unde eşti adus de un tren şi rămâi acolo aşteptând un tren care să te ducă altundeva, un fel de vis creat de propria ta imaginaţie, populat de propriile tale temeri, din care aştepţi să te trezeşti pentru a-ţi îndeplini adevăratul rol. Aceeaşi idee reiese din "Synecdoche, New York": "(...) se spune că nu există destin, dar există, e aşa cum ţi-l creezi. Şi chiar şi aşa lumea merge mai departe şi mai departe... Sunteţi aici doar pentru o fracţiune dintr-o fracţiune de secundă. Majoritatea timpului e petrecut cu tine mort sau încă nenăscut. Dar cât eşti viu, aştepţi în zadar, pierzând ani aşteptând un telefon sau o scrisoare sau o privire de la cineva sau ceva care să poată să îndrepte lucrurile. Şi acel ceva nu mai vine sau pare a veni, dar de fapt nu vine. Aşadar îţi petreci timpul într-un regret vag... sau într-o speranţă şi mai vagă că ceva bun va apărea cândva. Ceva care să te facă să te simţi viu. Ceva care să te facă să îţi simţi lipsurile. Ceva care să te facă să te simţi iubit."
Căutând să afle sensul vieţii şi să facă alegerile corecte, omul uită de multe ori să trăiască şi abia în final înţelege că ambiţiile sale sunt patetice, iar viaţa se apropie de sfârşit fără ca el să obţină un mic strop de fericire alături de cei dragi. "Ceea ce înaintea ta a fost un încântător şi misterios viitor, e acum în urma ta, trăit, înţeles, amăgitor. Realizezi că nu eşti special. Te-ai strecurat în existenţă şi acum aluneci încet din ea. Asta e experienţa fiecăruia."
Complex, greu de înţeles şi foarte profund, "Synecdoche, New York" este un amestec între filmele lui Luis Buñuel şi cele ale lui Woody Allen, un strigăt de disperare surd şi inutil la adresa imposibilităţii de a ne controla viaţa, în care se materializează toate spaimele, frustrările şi regretele oamenilor. Un film postmodernist deprimant care exprimă neputinţa omului de a-şi construi viaţa aşa cum şi-o doreşte, un fel de "strigăt" al lui Edvard Munch convertit în plan cinematografic.
wildinthecountry
pe 23 Martie 2014 14:18
Un film prea abstract,ilogic,complex pentru gustul meu.
Genul de film pe care trebuie sa-l vizionezi de cel putin 3 ori pentru a-l intelege in totalitate.
Departe de a fi o capodopera
Nota 7 cu generozitate.
Poate o sa imi schimb si nota dupa a 3-a vizionare..cine stie...
bitter_moon
pe 26 Februarie 2014 21:33
Metafora lumii ca scenă de teatru prezentată de William Shakespeare (invocat de altfel şi în film) este puţin răstălmăcită aici, scena fiind ocupată de nişte actori sui generis, mai exact de o anumită componentă a fiecărui individ. Mi-am imaginat procesul de extracţie a acelei componente prin comparaţie cu procedeul clasic de spălare şi separare a aurului de minereul nepreţios, praful valoros rămânând după ce restul particulelor au fost îndepărtate.
Aşadar, ce creaţie ar putea fi prezentată lumii drept „înfiorător de adevărată, profundă, minunată şi de o valoare inestimabilă pentru comunitate şi pentru întreaga lume” ? În calitate de regizor, personajul principal îşi propune o explorare a adâncimilor laşităţii şi singurătăţii, a ratării ca fiinţă umană, pornind de la propria persoană, a cărui prăbuşire debutează în momentul în care soţia îl părăseşte, lipsindu-l şi de prezenţa fiicei lor.
Tema principală a filmului este "începutului sfârşitului" şi suntem atenţionaţi în legătură cu ce va urma odată cu primele cadre ale lui. Se vorbeşte despre frecvenţa cu care toamna este prezentă în literatură, între anotimp şi această etapă a vieţii existând o serie de similitudini, excelent evidenţiate de profesoara de literatură invitată la radio: „În anii vieţii, septembrie - începutul toamnei, este când trandafirii nu mai înfloresc şi toate lucrurile încep să moară. Este o lună a melancoliei şi poate din cauza asta, foarte frumoasă.”
Frumuseţea melancoliei umane ne este etalată prin aşa-zisele personaje şi actorii care le interpretează, sub pretextul punerii în scenă a măreţei opere dramaturgice la care lucrează regizorul Caden Cotard - rol interpretat excepţional de proaspăt dispărutul Philip Seymour Hoffman.
Filmul este profund filozofic, revelându-ne o serie de adevăruri crude, pornindu-se de la premisa că oamenii nu văd cât de complicat este totul, mulţumiţi să privească doar aparenţele, simplitatea mediului înconjurător. Aflăm astfel că cu cât cunoaştem mai bine pe cineva, cu atât riscul să ne dezamăgească este mai mare, că romantismul este doar o proiecţie a minţii umane, că atât timp cât trăim (pierzându-ne timpul în speranţa că ceva bun se va întâmpla) nu facem decât să ne îndreptăm către moarte, dincolo de care nu mai este nimic. Ni se mai spune că există destin, dar ni-l creăm singuri prin fiecare acţiune şi interacţiune cu semenii, existenţa reprezentând un angrenaj pus în mişcare de propriile fapte. Filosofie existenţialistă, spun cunoscătorii…
Pe lângă componenta filozofică, semnificativă este partea artistică, estetica filmului, pe care o vor aprecia în mod deosebit amatorii curentului suprarealist, căci în această manieră este realizată opera cinematografică. Este spectaculos ca „Multiplication of the Arcs” – tabloul pictorului Yves Tanguy, absurd ca „Procesul” – romanul lui Franz Kafka şi, într-un fel, expresiv ca „The Scream”, seria de tablouri ale pictorului norvegian Edvard Munch.
Un cadru de o frumuseţe copleşitoare, rar întâlnită, este cel în care trandafirii tatuaţi pe braţul fiicei lui Caden, Olive, îşi scutură petalele ofilite când aceasta se stinge pe patul de spital. Finalul filmului este din nou unul dintre cele mai frumoase văzute de mine, revelaţia privind realizarea piesei căzând ca o cortină peste magistralul spectacol creat de Charlie Kaufman.
Vizionare plăcută !
P.S.: Pentru cei care vor fi oripilaţi de interesul sporit al personajelor faţă de propriile dejecţii, iată părerea pe această temă a unui exponent al suprarealismului – Salvador Dali, împărtăşită în a sa lucrare literară „Jurnalul unui geniu”.
„Nemurirea în timp trebuie căutată în deșeu, în excrement și nicăieri în altă parte… Și fiindcă cea mai înaltă misiune a omului pe pământ este aceea de a spiritualiza totul, excrementul este, în mod deosebit, elementul care are cel mai mult nevoie de așa ceva.”
a_anywhere
pe 18 Octombrie 2013 23:28
"(...) tocmai asta-i revigorant
sa realizezi ca nu stii
e cea mai importanta etapa pentru a afla (...)" http://www.youtube.com/watch?v=Z9PzSNy3xj0
karenin08
pe 14 Iunie 2012 08:42
Acest film nu poate sa fie vizionat,este execrabil,un veritabil monument de prostie.Un film care surprinde trairile negative si depresia unei persoane,insa felul in care a fost prezentat este sub orice critica!
Kul
pe 08 Iulie 2011 02:30
Synecdoche, New York (2008). o nebunie de film, in sensul bun. foarte dificil - si destept, greu digerabil. Charlie Kaufman. precum un W. Allen mult mai sec. blenduieste regulile de scenariu, cu actori care joaca actorii care joaca :)) actorii din film. si fictiunea cu realitatea se intersecteaza, si realitatea este distorsionata, si ca axe temporare si ca rocada catre fictiune. si lucrurile se mai si incurca sau amesteca intre ele. Sammy vs. Yammy hehe :) totusi parca ai mai vrea si momente de rumegat nu sa fie un puzzle tot, chiar la nivel de cadru si replica. reusind sa curete tot in catharsis. construit in spirala. "five years in the making".
Abbas
pe 19 August 2010 08:34
de acord cu critic_. un film genial. intr-adevar, dificil - in sensul ca-ti provoaca neuronii la maximum, dar provocarea merita. iar prin modul cum incheie filmul kaufman reuseste unul dintre cele mai bune finaluri ever.
luciivan
pe 07 Decembrie 2009 20:48
un film greu de tot ... imi aduce aminte cu "beeing john malkovich". orium Philip Seymour Hoffman joaca ca de obicei extraordinar... un actor care s-a descoperit la 40 ani... e super tare... oricum nu e pentru oricne acest film...
critic_
pe 06 August 2009 00:47
Kaufman s-a depasit pe sine insusi cu filmul acesta. O drama acida care ia uneori parametri de comedie subtila jucata absolut impresionant de cel mai bun actor al generatiei mele, Philip Seymour Hoffman. Problema este ca filmul cere un public educat. Cei care nu au o baza formata in filosofii existentialiste si arta suprarealismului nu au cum sa ajunga la un nivel complet de apreciere a acestei capodopere.
Doresc sa mentionez ca am dat 10 la doar noua filme in viata mea. Acesta e unul din ele. Pace
Citeam undeva ca Synecdoche, New York n-a prins la Hollywood din motivul ca e genul de film pe care oamenii nu vor sa-l vadă la cinema din cauza stărilor in care te transpune. Total luată prin surprindere, fara asteptari, avertizări, cunoștințe, filmul asta a reușit sa ma faca sa ma simt inconfortabil. M-a trecut prin o multitudine de stări si întrebări prin care n-as fi vrut sa trec si pe care le-am respins. Doar ca, Kaufman are un stil încăpățânat de a te forța sa nu te ascunzi dupa deget. Si dacă e ceva teribil de scârbos pe care nu vrei sa-l vezi, foarte bine. Pune reflectorul pe el, mărește camera si blureaza tot in spatele lui, ca sa nu te distragă.
Mi-a placut foarte tare transparenta cu care am trait timp de 2 ore crizele vârstei mijlocii, trecând printr-o alta etapa de maturizare, apoi către bătrânețe si moarte. Cumva, tot ce ai ținut sub pres intreaga tinerete, sub control si sub o înfățișare perfecta, se autodistruge o data cu degradarea fizica. Nu mai e timp de superficialitate si falsitate. Ceasul ticăie, iar lucrurile netraite si neechilibrate incep sa dea in clocot. Iti doresti sa traiesti, sa cuprinzi lumea pe de-antreagul, sa intelegi, sa sedimentezi ce ai invatat pana atunci si sa iti așezi viata dupa un sens si un rost. Am apreciat realitatea si autenticitatea scenariului chiar dacă cu prețul unei stari pregnante de disconfort pe tot parcursul filmului.
In final, ramai cu mai mult sens si te direcționează involuntar către anumite întrebări fara importanta socială: "Ceea ce fac eu in viata mea imi ofera sens?", "Oare traiesc la intensitate maxima tot ceea ce imi doresc?", "Oare sunt pe drumul împlinirii mele personale?", "Cat sens si împlinire imi aduc lucrurile pe care le fac?". Practic, iti răscolește umbrele căutându-te sa le dai o ordine si un răspuns.
Recomand acest film ca o experiență cinematografică si personală unică, autentică si artistică.
De la inceput si pana la final iti ofera suficiente piese care puse cap la cap iti arata o imagine de ansamblu, dar nu ti le da chiar pe toate incat sa ai o imagine 100% clara si completa a tot ceea ce ai vazut. In cazul de fata este ceva voit, iar chestia cu revizionarea lui de mai multe ori pentru o intelegere completa este inutila.
Un film confuz si minunat in acelasi timp care m-a captivat aproape total, cu un ultim sfert de ora in care ne ofera o cheie importanta spre intelegerea lui si a temelor propuse asa ca cine nu abandoneaza pe parcurs va fi rasplatit suficient.
Singurul minus al sau din punctul meu de vedere este regia si nu ca ar fi rea, dar un scenariu atat de complex si un joc actoricesc atat de bun ar fi meritat o experienta mai mare in spatele camerei, de preferat un regizor mai... poetic.
În "Viaţa pe un peron", Octavian Paler compara viaţa cu o sală de aşteptare a unei gări unde eşti adus de un tren şi rămâi acolo aşteptând un tren care să te ducă altundeva, un fel de vis creat de propria ta imaginaţie, populat de propriile tale temeri, din care aştepţi să te trezeşti pentru a-ţi îndeplini adevăratul rol. Aceeaşi idee reiese din "Synecdoche, New York": "(...) se spune că nu există destin, dar există, e aşa cum ţi-l creezi. Şi chiar şi aşa lumea merge mai departe şi mai departe... Sunteţi aici doar pentru o fracţiune dintr-o fracţiune de secundă. Majoritatea timpului e petrecut cu tine mort sau încă nenăscut. Dar cât eşti viu, aştepţi în zadar, pierzând ani aşteptând un telefon sau o scrisoare sau o privire de la cineva sau ceva care să poată să îndrepte lucrurile. Şi acel ceva nu mai vine sau pare a veni, dar de fapt nu vine. Aşadar îţi petreci timpul într-un regret vag... sau într-o speranţă şi mai vagă că ceva bun va apărea cândva. Ceva care să te facă să te simţi viu. Ceva care să te facă să îţi simţi lipsurile. Ceva care să te facă să te simţi iubit."
Căutând să afle sensul vieţii şi să facă alegerile corecte, omul uită de multe ori să trăiască şi abia în final înţelege că ambiţiile sale sunt patetice, iar viaţa se apropie de sfârşit fără ca el să obţină un mic strop de fericire alături de cei dragi. "Ceea ce înaintea ta a fost un încântător şi misterios viitor, e acum în urma ta, trăit, înţeles, amăgitor. Realizezi că nu eşti special. Te-ai strecurat în existenţă şi acum aluneci încet din ea. Asta e experienţa fiecăruia."
Complex, greu de înţeles şi foarte profund, "Synecdoche, New York" este un amestec între filmele lui Luis Buñuel şi cele ale lui Woody Allen, un strigăt de disperare surd şi inutil la adresa imposibilităţii de a ne controla viaţa, în care se materializează toate spaimele, frustrările şi regretele oamenilor. Un film postmodernist deprimant care exprimă neputinţa omului de a-şi construi viaţa aşa cum şi-o doreşte, un fel de "strigăt" al lui Edvard Munch convertit în plan cinematografic.
Genul de film pe care trebuie sa-l vizionezi de cel putin 3 ori pentru a-l intelege in totalitate.
Departe de a fi o capodopera
Nota 7 cu generozitate.
Poate o sa imi schimb si nota dupa a 3-a vizionare..cine stie...
Aşadar, ce creaţie ar putea fi prezentată lumii drept „înfiorător de adevărată, profundă, minunată şi de o valoare inestimabilă pentru comunitate şi pentru întreaga lume” ? În calitate de regizor, personajul principal îşi propune o explorare a adâncimilor laşităţii şi singurătăţii, a ratării ca fiinţă umană, pornind de la propria persoană, a cărui prăbuşire debutează în momentul în care soţia îl părăseşte, lipsindu-l şi de prezenţa fiicei lor.
Tema principală a filmului este "începutului sfârşitului" şi suntem atenţionaţi în legătură cu ce va urma odată cu primele cadre ale lui. Se vorbeşte despre frecvenţa cu care toamna este prezentă în literatură, între anotimp şi această etapă a vieţii existând o serie de similitudini, excelent evidenţiate de profesoara de literatură invitată la radio: „În anii vieţii, septembrie - începutul toamnei, este când trandafirii nu mai înfloresc şi toate lucrurile încep să moară. Este o lună a melancoliei şi poate din cauza asta, foarte frumoasă.”
Frumuseţea melancoliei umane ne este etalată prin aşa-zisele personaje şi actorii care le interpretează, sub pretextul punerii în scenă a măreţei opere dramaturgice la care lucrează regizorul Caden Cotard - rol interpretat excepţional de proaspăt dispărutul Philip Seymour Hoffman.
Filmul este profund filozofic, revelându-ne o serie de adevăruri crude, pornindu-se de la premisa că oamenii nu văd cât de complicat este totul, mulţumiţi să privească doar aparenţele, simplitatea mediului înconjurător. Aflăm astfel că cu cât cunoaştem mai bine pe cineva, cu atât riscul să ne dezamăgească este mai mare, că romantismul este doar o proiecţie a minţii umane, că atât timp cât trăim (pierzându-ne timpul în speranţa că ceva bun se va întâmpla) nu facem decât să ne îndreptăm către moarte, dincolo de care nu mai este nimic. Ni se mai spune că există destin, dar ni-l creăm singuri prin fiecare acţiune şi interacţiune cu semenii, existenţa reprezentând un angrenaj pus în mişcare de propriile fapte. Filosofie existenţialistă, spun cunoscătorii…
Pe lângă componenta filozofică, semnificativă este partea artistică, estetica filmului, pe care o vor aprecia în mod deosebit amatorii curentului suprarealist, căci în această manieră este realizată opera cinematografică. Este spectaculos ca „Multiplication of the Arcs” – tabloul pictorului Yves Tanguy, absurd ca „Procesul” – romanul lui Franz Kafka şi, într-un fel, expresiv ca „The Scream”, seria de tablouri ale pictorului norvegian Edvard Munch.
Un cadru de o frumuseţe copleşitoare, rar întâlnită, este cel în care trandafirii tatuaţi pe braţul fiicei lui Caden, Olive, îşi scutură petalele ofilite când aceasta se stinge pe patul de spital. Finalul filmului este din nou unul dintre cele mai frumoase văzute de mine, revelaţia privind realizarea piesei căzând ca o cortină peste magistralul spectacol creat de Charlie Kaufman.
Vizionare plăcută !
P.S.: Pentru cei care vor fi oripilaţi de interesul sporit al personajelor faţă de propriile dejecţii, iată părerea pe această temă a unui exponent al suprarealismului – Salvador Dali, împărtăşită în a sa lucrare literară „Jurnalul unui geniu”.
„Nemurirea în timp trebuie căutată în deșeu, în excrement și nicăieri în altă parte… Și fiindcă cea mai înaltă misiune a omului pe pământ este aceea de a spiritualiza totul, excrementul este, în mod deosebit, elementul care are cel mai mult nevoie de așa ceva.”
sa realizezi ca nu stii
e cea mai importanta etapa pentru a afla (...)" http://www.youtube.com/watch?v=Z9PzSNy3xj0
Doresc sa mentionez ca am dat 10 la doar noua filme in viata mea. Acesta e unul din ele. Pace