Părerea criticului
The House That Jack Built, de Lars von Trier, se lansează pe marile noastre ecrane, după ce în mai 2018 făcea parte din Selecția Oficială de la Cannes, rulând în afara Competiției. Filmul a șocat audiența de pe Croazetă, la data premierei mondiale. Povestea ne duce pe urmele lui Jack (Matt Dillon), un bărbat din America anilor 1970, care visa să ajungă arhitect(ul suprem;... poate Dumnezeu?), dar care sfârșește prin a deveni autorul a 61 de crime.
Perspectiva pe care o avem asupra întâmplărilor din film este cea a lui Jack. Această perspectivă ne face și pe noi, spectatorii, „devoratori” ai „operelor” lui. Artistul însuși, asemenea operei, este „consumat”, pare să ne spună Lars Von Trier, care pare să vadă actul artistic ca pe o ucidere. Ajungem să îl cunoaștem pe Jack prin prisma crimelor de o cruzime fără margini pe care le săvârșește pe parcursul a 12 ani. Filmul este interzis minorilor.
Filmul este doar la suprafață povestea unui psihopat care merge în iad pentru faptele sale.
Totuși, acest prim nivel de lectură oferă suficienți fiori iubitorilor de horror încât numai pentru acest cumul de scene crude și radiografierea minții unui psihopat să merite vizita la cinema...
Lars Von Trier împarte filmul în cinci episoade, pe care le numește „incidente”. De-a lungul acestor episoade, Jack însuși își povestește viața unui necunoscut, Verge (Bruno Ganz), relatând elementele care l-au marcat în copilărie, precum jocul de-a v-ați ascunselea și ipostaza de a fi un fel de vânat ce se ascunde în lanul de porumb, dar și incidentele de mai târziu, ce au dus la crime, plus relatarea actelor în sine.
O voce din off, cadențată, hipnotică, dialoghează cu Jack, analizându-i actele. Este acest Verge, pe care până la urmă vom ajunge să îl cunoaștem. Ce auzim pare o înregistrare de la o ședință de psihoterapie. Aflăm că Jack își consideră fiecare crimă o operă de artă. În căutarea operei supreme, casa din titlu, se apropie tot mai mult de Infern. Verge însuși îl așteaptă la intrare. El e un fel de Virgiliu ce îl însoțea pe Dante prin Purgatoriu, unde e posibilă reabilitarea morală. O scenă din film (foto) reface coloristic și compozițional tabloul „Dante și Vergiliu în Infern”, pictura lui Eugène Delacroix. Doar că filmul este doar la suprafață povestea unui psihopat care merge în iad pentru faptele sale. Totuși, acest prim nivel de lectură oferă suficienți fiori iubitorilor de horror încât numai pentru acest cumul de scene crude și radiografierea minții unui psihopat să merite vizita la cinema.
Dar, pe lângă asta, The House That Jack Built ar putea fi și mărturisirea lui Von Trier față de noi că arta pe care o face îl distruge... că procesul în sine e infernal, ca o coborâre în iad.
În al treilea rând, Von Trier vorbește prin gura personajului Jack despre natura morală a artei. În acord cu conceptul autonomiei esteticului, Jack reafirmă că arta nu comporta o discutie despre morală, că nu are nevoie de o justificare etică, ci se poate chiar contrage acesteia.
Jack, personajul titular al filmului, este un munte de sofisme monstruoase. Pentru oglindirea lor, filmul oferă - printre altele - câteva imagini de arhivă cu Hitler și din lagăre, ce ne-au amintit că acest „arhitect al răului”, cu ceva talent la pictură, a visat - de fapt - să fie arhitect, asemenea personajului Jack, dar a fost respins de Școala din Viena.
Victimele lui Jack sunt preponderent femei. Le vom vedea în cadrul celor cinci incidente pe actrițele Uma Thurman, Siobhan Fallon Hogan, Sofie Gråbøl, Riley Keough, care au mai colaborat cu cineastul la filmele lui anterioare.
Perspectiva pe care o avem asupra întâmplărilor din film este cea a lui Jack. Această perspectivă ne face și pe noi, spectatorii, „devoratori” ai „operelor” lui. Artistul însuși, asemenea operei, este „consumat”, pare să ne spună Lars Von Trier, care pare să vadă actul artistic ca pe o ucidere. Ajungem să îl cunoaștem pe Jack prin prisma crimelor de o cruzime fără margini pe care le săvârșește pe parcursul a 12 ani. Filmul este interzis minorilor.
Filmul este doar la suprafață povestea unui psihopat care merge în iad pentru faptele sale.
Totuși, acest prim nivel de lectură oferă suficienți fiori iubitorilor de horror încât numai pentru acest cumul de scene crude și radiografierea minții unui psihopat să merite vizita la cinema...
Lars Von Trier împarte filmul în cinci episoade, pe care le numește „incidente”. De-a lungul acestor episoade, Jack însuși își povestește viața unui necunoscut, Verge (Bruno Ganz), relatând elementele care l-au marcat în copilărie, precum jocul de-a v-ați ascunselea și ipostaza de a fi un fel de vânat ce se ascunde în lanul de porumb, dar și incidentele de mai târziu, ce au dus la crime, plus relatarea actelor în sine.
O voce din off, cadențată, hipnotică, dialoghează cu Jack, analizându-i actele. Este acest Verge, pe care până la urmă vom ajunge să îl cunoaștem. Ce auzim pare o înregistrare de la o ședință de psihoterapie. Aflăm că Jack își consideră fiecare crimă o operă de artă. În căutarea operei supreme, casa din titlu, se apropie tot mai mult de Infern. Verge însuși îl așteaptă la intrare. El e un fel de Virgiliu ce îl însoțea pe Dante prin Purgatoriu, unde e posibilă reabilitarea morală. O scenă din film (foto) reface coloristic și compozițional tabloul „Dante și Vergiliu în Infern”, pictura lui Eugène Delacroix. Doar că filmul este doar la suprafață povestea unui psihopat care merge în iad pentru faptele sale. Totuși, acest prim nivel de lectură oferă suficienți fiori iubitorilor de horror încât numai pentru acest cumul de scene crude și radiografierea minții unui psihopat să merite vizita la cinema.
Dar, pe lângă asta, The House That Jack Built ar putea fi și mărturisirea lui Von Trier față de noi că arta pe care o face îl distruge... că procesul în sine e infernal, ca o coborâre în iad.
În al treilea rând, Von Trier vorbește prin gura personajului Jack despre natura morală a artei. În acord cu conceptul autonomiei esteticului, Jack reafirmă că arta nu comporta o discutie despre morală, că nu are nevoie de o justificare etică, ci se poate chiar contrage acesteia.
Jack, personajul titular al filmului, este un munte de sofisme monstruoase. Pentru oglindirea lor, filmul oferă - printre altele - câteva imagini de arhivă cu Hitler și din lagăre, ce ne-au amintit că acest „arhitect al răului”, cu ceva talent la pictură, a visat - de fapt - să fie arhitect, asemenea personajului Jack, dar a fost respins de Școala din Viena.
Victimele lui Jack sunt preponderent femei. Le vom vedea în cadrul celor cinci incidente pe actrițele Uma Thurman, Siobhan Fallon Hogan, Sofie Gråbøl, Riley Keough, care au mai colaborat cu cineastul la filmele lui anterioare.
