Părerea criticului
S-a spus, dupa 6 august, 1945, ca lumea nu va mai fi niciodata aceeasi - si n-a mai fost. Nu numai datorita restructurarilor strategice si reorientarilor tactice determinate de posesia (sau nu) a armamentului nuclear, ci si prin intreaga cultura generata de iconica atomului. In anii Razboiului Rece, angoasele omenirii se ridicau pan-la cer, iar una dintre tehnicile de a le exorciza s-a canalizat in directia cohortei de super-eroi (si, evident, hiper-misei) de sorginte nucleara. Hulchita (ca multi americani de toate varstele il alinta "Hulkie") e unul dintre cele mai simptomatice cazuri.
Paradoxul acestei zone culturale este de asemenea graitor. Prin definitie, comicsurile care au conturat-o la inceputuri (in frunte cu celebra companie Marvel) erau de o naivitate sideranta (de la schematismul tras de par al ploturilor, la primitivismul sterp al graficii - coperta primului numar din "Hulk", aparut in luna mai, 1962, arata incomparabil mai pueril decat "Vesioliie kartinki" si "Arici pogonici", care macar erau lucrate de graficieni talentati si cu har) pe care doar un singur lucru o salva de pasirea pe tarlaua deplinei cretinatati: faptul ca abordau un sistem de traume psiho-colective extrem de serioase.
Omul a fost mereu constient ca ascunde un anume Mr. Hyde intr-insul (inca dinainte de Stevenson si Poe, ca veche-i Doamne literatura posesiunilor demonice), insa dubla zgaltaitura produsa de Little Boy si Fat Man, doi tipi lipsiti de orice subtilitate, l-a scos la lumina de-a dreptulea de par. Iar Hulk este, dupa opinia multor cunoscatori, metafora cea mai aritmetica a fenomenului.
Asadar, Dr. Jekyll-ul lui Hulk, Bruce Banner, in timpul testarii unei bombe gamma de el insusi inventata, se repede sa salveze un pusti cam natantol pe care-l uitase Dumnezeu in poligon (ca avem nevoie, desigur, de-o dimensiune morala simpla si pe intelesul tuturor), asa ca incaseaza el imensa doza de radiatii - si, evident, nu moare parlit pe loc, nu face boala radioactiva, nu cancer al pielii, nu nimic, ci incepe sa se transforme la apusul doarelui intr-o Matahala (Hulk) gri care sparge zidul spitalului si pe-aci ti-e drumul. Cum procesul de creatie al benzilor desenate e adesea la fel de fracturat ca logica lor intrinseca, personajul a fost tratat diferit de variii scenaristi care s-au ocupat de el, pastrandu-se doar tema centrala a geniului introvertit emotional. Arie Kaplan il descrie ca fiind dominat de "o stare constanta de panica, mereu constient ca monstrul din el poate sa erupa, asa ca nu poate lega relatii consistente cu nimeni".
Namila (tot Hulk) a suferit la randul sau modificari din mers, gratie atat scriitorilor, cat si departamentului de grafica - neputinta de a crea un gri expresiv a determinat virarea epidermei lui spre verde (adica, sa vezi problema!) - si verde a ramas. Daca initial metamorfoza era sincrona cu ritmul diurn/nocturn, ulterior a ajuns declansabila si ca rezultat al starilor emotive, ba chiar, uneori, si in mod controlat constient. E interesant ca Hulk isi desconsidera alter-ego-ul uman, numindu-l pe Dr. Bruce "pricajitul ala". Mai putin inventiv e faptul ca gandeste si vorbeste numai la persoana a treia, in propozitii simple si complete - cam ca personajele din Rahan - si ca are un pachet intreg de super-facultati fizice de sa stea mata-n coada (inclusiv autovindecare si autoregenerare rapida), amplificabile direct proportional cu dracii care-i vin. Picioarele lui sunt atat de puternice, incat pot sa-l catapulteze in salturi transoceanice - ba chiar si dincolo de stratosfera, in cosmos, unde gerul ninge, nu-l atinge, vidul bate, nu-l razbate, ca asa suntem noi, Incredibil!
Era fatal (in sens atat rau, cat si neutru), ca mai devreme sau mai tarziu Malacul sa tenteze ecranul - intai pe cel mai mic, si mai animat, ca de... in 1966, Jack Kirby si Stan Lee au realizat primele episoade de televiziune, incropind un serial care n-a reusit sa se apropie nici macar de categoria "asa de prost, ca-i bun, dom'le!" (a la Ed Wood, de pilda). Incurajati de succes, corifeii de la Marvel s-au si grabit, dupa numai unsprezece anisori, sa recidiveze - cu un film TV mai curajos, care folosea actori vii, de asta data: Bill Bixby (Dr. Bruce Banner) si Lou Ferrigno (Hulk) - plus Mariette Harley, laureata unui Emmy de interpretare feminina pentru episodul din 1979 in care-a aparut (caci succesul putintel supramediocru al filmului s-a lasat cu serializare.) si de-aici, marca si-a dat drumul, cu-atatea remake-uri, reboot-uri, sechele, adaughele si alte inventii, ca mai bine le punem alaturi, in caseta separata. Pe ecranul cel mare, insa, n-a ajuns decat in 2003, sub regia lui Ang Lee, cu Eric Bana in Banner (nu-i banc!), si cu C.G.I. (actorul ala care joaca roluri de monstri in atatea filme, de-o vreme-ncoace) pe post de Hulk. Aici treaba se cam incurca, fiindca am sarit pragul mileniului, si nu mai putem sa facem pe prostii chiar asa, intr-o veselie continua - in sensul ca lui Bruce ii e inventat un tata (Nick Nolte), care-a facut experimente genetice ca sa-si intareasca sistemul imunitar si i-a transmis odraslei oarece mutatii - si astea-s alea care, in conjunctie cu razele gamma, genereaza dandanaua (chestie care nu-i decat inceputul, fiindca-n continuare scenariul se-mbarliga zor-nevoie sa justifice la nivel microbiologic tot ce se-ntampla cu Hulk, nereusind decat sa ne bage definitiv pe toti in ceata. Adica, nu-i totuna - sa fii prost pur si simplu, sau prost cu pretentii!
Tot de la aceasta ambitie de a se lua mai in serios decat merita porneste si eroarea strategica a filmului (vis-a-vis de fanii seriei) de a renunta la antagonistii traditionali ai lui Hulk: The Abomination (geniala denumire, parc-ar fi scoasa de la Pro, de undeva...), sau Emil Blonsky, agentul K.G.B. ce se trateaza de bunavoie si nesilit de nimeni cu o supradoza de gamma, ca sa devina un Hulk si mai invatat, si mai barbat; si The Leader, adica Samuel Sterns, care ce sa vezi, a patit-o si el la fel ca Bruce, doar ca lui razele i s-au urcat mai ales la cap, facandu-l un super-rau super-genial. Noroc c-au avut minte sa-i reanime Zak Penn si Edward Norton, autorii scenariului din 2007, pe care palpitam sa-l vedem pe ecrane in vara asta. Revenind la titlul traditioinal de "The Incredible Hulk" (sau "Hulk II"), filmul fusese conceput initial ca o sechela directa a celui de acum cinci ani, incepand cu regasirea lui Bruce, care sta ascuns si-si cauta de leac - pana-l prind rusii, il examineaza si-l expertizeaza, si-ntr-un tarziu il abomineaza pe Blonsky (Tim Roth), trimitandu-l dupa Hulk sa-l termineze. Totusi, lucrand la scenariu, Norton a anulat pe rand toate legaturile cu bomba din 2003, reconstruind un nou trecut, din flashback-uri. Nu mai e o surpriza pentru nimeni ca el va fi Bruce Banner, in tandem cu Liv Tyler (Betty Ross, evident); pentru Generalul Thaddes "Thuderbolt" Ross l-au adus pe William Hurt, iar in rolul Leader-ului apare Tim Blake Nelson. Se mai remarca si prezenta lui Robert Downey jr., intr-un cameo al lui Tony Stark, conform ambitiei celor de la Marvel de a stabili o retea de legaturi incrucisate intre cat mai multe dintre filmele seriei cu super-eroi. La regie l-au luat pe incepatorul Louis Leterrier, care a debutat (si recidivat) nu tocmai glorios cu «Le Transporteur» (I si II), printre care a avut si tresarirea "Danny the Dog". Din pacate, amicul pare dependent de scenariile lui Besson - caci aici, despartit de mentorul sau, cade in infantilisme si stangacii. Cu toate C.G.I.-urile lor cu tot, atat Hulk cat si Abominatia arata tot ca niste monstri finali din episoadele de shootere 3D, care topaie pe strazile din Manhattan precum papusile de la tandarica si se adreseaza unul altuia prin sforaituri de bunic cu polipi, pe un fond sonor de corale electronice, semn ca acolo se joaca soarta omenirii. Indiferent ce se joaca si ce nu, cert e ca, de jucat, se joaca frumos si cuminte.
Paradoxul acestei zone culturale este de asemenea graitor. Prin definitie, comicsurile care au conturat-o la inceputuri (in frunte cu celebra companie Marvel) erau de o naivitate sideranta (de la schematismul tras de par al ploturilor, la primitivismul sterp al graficii - coperta primului numar din "Hulk", aparut in luna mai, 1962, arata incomparabil mai pueril decat "Vesioliie kartinki" si "Arici pogonici", care macar erau lucrate de graficieni talentati si cu har) pe care doar un singur lucru o salva de pasirea pe tarlaua deplinei cretinatati: faptul ca abordau un sistem de traume psiho-colective extrem de serioase.
Omul a fost mereu constient ca ascunde un anume Mr. Hyde intr-insul (inca dinainte de Stevenson si Poe, ca veche-i Doamne literatura posesiunilor demonice), insa dubla zgaltaitura produsa de Little Boy si Fat Man, doi tipi lipsiti de orice subtilitate, l-a scos la lumina de-a dreptulea de par. Iar Hulk este, dupa opinia multor cunoscatori, metafora cea mai aritmetica a fenomenului.
Asadar, Dr. Jekyll-ul lui Hulk, Bruce Banner, in timpul testarii unei bombe gamma de el insusi inventata, se repede sa salveze un pusti cam natantol pe care-l uitase Dumnezeu in poligon (ca avem nevoie, desigur, de-o dimensiune morala simpla si pe intelesul tuturor), asa ca incaseaza el imensa doza de radiatii - si, evident, nu moare parlit pe loc, nu face boala radioactiva, nu cancer al pielii, nu nimic, ci incepe sa se transforme la apusul doarelui intr-o Matahala (Hulk) gri care sparge zidul spitalului si pe-aci ti-e drumul. Cum procesul de creatie al benzilor desenate e adesea la fel de fracturat ca logica lor intrinseca, personajul a fost tratat diferit de variii scenaristi care s-au ocupat de el, pastrandu-se doar tema centrala a geniului introvertit emotional. Arie Kaplan il descrie ca fiind dominat de "o stare constanta de panica, mereu constient ca monstrul din el poate sa erupa, asa ca nu poate lega relatii consistente cu nimeni".
Namila (tot Hulk) a suferit la randul sau modificari din mers, gratie atat scriitorilor, cat si departamentului de grafica - neputinta de a crea un gri expresiv a determinat virarea epidermei lui spre verde (adica, sa vezi problema!) - si verde a ramas. Daca initial metamorfoza era sincrona cu ritmul diurn/nocturn, ulterior a ajuns declansabila si ca rezultat al starilor emotive, ba chiar, uneori, si in mod controlat constient. E interesant ca Hulk isi desconsidera alter-ego-ul uman, numindu-l pe Dr. Bruce "pricajitul ala". Mai putin inventiv e faptul ca gandeste si vorbeste numai la persoana a treia, in propozitii simple si complete - cam ca personajele din Rahan - si ca are un pachet intreg de super-facultati fizice de sa stea mata-n coada (inclusiv autovindecare si autoregenerare rapida), amplificabile direct proportional cu dracii care-i vin. Picioarele lui sunt atat de puternice, incat pot sa-l catapulteze in salturi transoceanice - ba chiar si dincolo de stratosfera, in cosmos, unde gerul ninge, nu-l atinge, vidul bate, nu-l razbate, ca asa suntem noi, Incredibil!
Era fatal (in sens atat rau, cat si neutru), ca mai devreme sau mai tarziu Malacul sa tenteze ecranul - intai pe cel mai mic, si mai animat, ca de... in 1966, Jack Kirby si Stan Lee au realizat primele episoade de televiziune, incropind un serial care n-a reusit sa se apropie nici macar de categoria "asa de prost, ca-i bun, dom'le!" (a la Ed Wood, de pilda). Incurajati de succes, corifeii de la Marvel s-au si grabit, dupa numai unsprezece anisori, sa recidiveze - cu un film TV mai curajos, care folosea actori vii, de asta data: Bill Bixby (Dr. Bruce Banner) si Lou Ferrigno (Hulk) - plus Mariette Harley, laureata unui Emmy de interpretare feminina pentru episodul din 1979 in care-a aparut (caci succesul putintel supramediocru al filmului s-a lasat cu serializare.) si de-aici, marca si-a dat drumul, cu-atatea remake-uri, reboot-uri, sechele, adaughele si alte inventii, ca mai bine le punem alaturi, in caseta separata. Pe ecranul cel mare, insa, n-a ajuns decat in 2003, sub regia lui Ang Lee, cu Eric Bana in Banner (nu-i banc!), si cu C.G.I. (actorul ala care joaca roluri de monstri in atatea filme, de-o vreme-ncoace) pe post de Hulk. Aici treaba se cam incurca, fiindca am sarit pragul mileniului, si nu mai putem sa facem pe prostii chiar asa, intr-o veselie continua - in sensul ca lui Bruce ii e inventat un tata (Nick Nolte), care-a facut experimente genetice ca sa-si intareasca sistemul imunitar si i-a transmis odraslei oarece mutatii - si astea-s alea care, in conjunctie cu razele gamma, genereaza dandanaua (chestie care nu-i decat inceputul, fiindca-n continuare scenariul se-mbarliga zor-nevoie sa justifice la nivel microbiologic tot ce se-ntampla cu Hulk, nereusind decat sa ne bage definitiv pe toti in ceata. Adica, nu-i totuna - sa fii prost pur si simplu, sau prost cu pretentii!
Tot de la aceasta ambitie de a se lua mai in serios decat merita porneste si eroarea strategica a filmului (vis-a-vis de fanii seriei) de a renunta la antagonistii traditionali ai lui Hulk: The Abomination (geniala denumire, parc-ar fi scoasa de la Pro, de undeva...), sau Emil Blonsky, agentul K.G.B. ce se trateaza de bunavoie si nesilit de nimeni cu o supradoza de gamma, ca sa devina un Hulk si mai invatat, si mai barbat; si The Leader, adica Samuel Sterns, care ce sa vezi, a patit-o si el la fel ca Bruce, doar ca lui razele i s-au urcat mai ales la cap, facandu-l un super-rau super-genial. Noroc c-au avut minte sa-i reanime Zak Penn si Edward Norton, autorii scenariului din 2007, pe care palpitam sa-l vedem pe ecrane in vara asta. Revenind la titlul traditioinal de "The Incredible Hulk" (sau "Hulk II"), filmul fusese conceput initial ca o sechela directa a celui de acum cinci ani, incepand cu regasirea lui Bruce, care sta ascuns si-si cauta de leac - pana-l prind rusii, il examineaza si-l expertizeaza, si-ntr-un tarziu il abomineaza pe Blonsky (Tim Roth), trimitandu-l dupa Hulk sa-l termineze. Totusi, lucrand la scenariu, Norton a anulat pe rand toate legaturile cu bomba din 2003, reconstruind un nou trecut, din flashback-uri. Nu mai e o surpriza pentru nimeni ca el va fi Bruce Banner, in tandem cu Liv Tyler (Betty Ross, evident); pentru Generalul Thaddes "Thuderbolt" Ross l-au adus pe William Hurt, iar in rolul Leader-ului apare Tim Blake Nelson. Se mai remarca si prezenta lui Robert Downey jr., intr-un cameo al lui Tony Stark, conform ambitiei celor de la Marvel de a stabili o retea de legaturi incrucisate intre cat mai multe dintre filmele seriei cu super-eroi. La regie l-au luat pe incepatorul Louis Leterrier, care a debutat (si recidivat) nu tocmai glorios cu «Le Transporteur» (I si II), printre care a avut si tresarirea "Danny the Dog". Din pacate, amicul pare dependent de scenariile lui Besson - caci aici, despartit de mentorul sau, cade in infantilisme si stangacii. Cu toate C.G.I.-urile lor cu tot, atat Hulk cat si Abominatia arata tot ca niste monstri finali din episoadele de shootere 3D, care topaie pe strazile din Manhattan precum papusile de la tandarica si se adreseaza unul altuia prin sforaituri de bunic cu polipi, pe un fond sonor de corale electronice, semn ca acolo se joaca soarta omenirii. Indiferent ce se joaca si ce nu, cert e ca, de jucat, se joaca frumos si cuminte.
