Părerea criticului
Arunca dracului nenorocitul ala de inel, ca sa plecam si noi acasa! Decat ca am mai sta – inca trei ore.
Un hobbit numit Frodo (Elijah Wood) tot vrea sa arunce un inel numit Inelul in inima de foc a unui munte numit Muntele Osandei. Ca sa ajunga acolo i-au trebuit trei ani si aproape zece ore de film, si acum aproape ca l-a lasat vointa – el are pe cap soarta propriului suflet, soarta lumii, o creatura computerizata numita Gollum si, probabil, gandul deprimant ca, dupa Intoarcerea Regelui, nu vor mai exista alte filme cu Stapanul inelelor.
Dar publicul nu l-a lasat si nici n-avea de ce. E adevarat ca finalul e lalait si ca filmul ar fi ajuns la el in mai putin de trei ore si un sfert, daca i-ar fi dat una dupa ceafa slinosului Gollum, paznic al inelului (“Nepretuitul meu!”), ca sa nu se mai lupte atata cu el insusi. Dar in contrapondere la stridentul Gollum exista discretul Sam (Sean Astin), prietenul lui Frodo si, pentru mine, revelatia acestei ultime parti (desi vrajitorul Gandalf si nobilul Aragorn sunt si ei in forma, iar elful Legolas are un moment de geniu acrobatic si fericire pura, pe spinarea unui elefant).
Atunci cand Frodo se arata ingrijorat ca nu le va mai ramane apa de baut pe drumul de intoarcere, Sam ii raspunde: “Nu cred ca va mai exista un drum de intoarcere”, si o spune cu atata simplitate incat stii ca a lui e imparatia cerurilor. Regizorul Peter Jackson alterneaza lucrurile mici, care-ti raman in cap – zambetul lui Sam sau, la polul opus, ochii inca vii ai unei pasari prinse intr-o plasa de paianjen –, cu lucrurile mari, care te dau peste cap – focurile aprinzandu-se unul dupa altul pe varfuri de munte, ducand tot mai departe un semnal de batalie.
Un hobbit numit Frodo (Elijah Wood) tot vrea sa arunce un inel numit Inelul in inima de foc a unui munte numit Muntele Osandei. Ca sa ajunga acolo i-au trebuit trei ani si aproape zece ore de film, si acum aproape ca l-a lasat vointa – el are pe cap soarta propriului suflet, soarta lumii, o creatura computerizata numita Gollum si, probabil, gandul deprimant ca, dupa Intoarcerea Regelui, nu vor mai exista alte filme cu Stapanul inelelor.
Dar publicul nu l-a lasat si nici n-avea de ce. E adevarat ca finalul e lalait si ca filmul ar fi ajuns la el in mai putin de trei ore si un sfert, daca i-ar fi dat una dupa ceafa slinosului Gollum, paznic al inelului (“Nepretuitul meu!”), ca sa nu se mai lupte atata cu el insusi. Dar in contrapondere la stridentul Gollum exista discretul Sam (Sean Astin), prietenul lui Frodo si, pentru mine, revelatia acestei ultime parti (desi vrajitorul Gandalf si nobilul Aragorn sunt si ei in forma, iar elful Legolas are un moment de geniu acrobatic si fericire pura, pe spinarea unui elefant).
Atunci cand Frodo se arata ingrijorat ca nu le va mai ramane apa de baut pe drumul de intoarcere, Sam ii raspunde: “Nu cred ca va mai exista un drum de intoarcere”, si o spune cu atata simplitate incat stii ca a lui e imparatia cerurilor. Regizorul Peter Jackson alterneaza lucrurile mici, care-ti raman in cap – zambetul lui Sam sau, la polul opus, ochii inca vii ai unei pasari prinse intr-o plasa de paianjen –, cu lucrurile mari, care te dau peste cap – focurile aprinzandu-se unul dupa altul pe varfuri de munte, ducand tot mai departe un semnal de batalie.
