Părerea criticului
Am fost mereu fascinată de poveştile care pot construi de la zero un univers cu totul nou. Seria Twilight, cu care au fost comparate cărţile Instrumente mortale, îi făcea romantici şi neagresivi pe vampiri, dar cam atât, era o lume ce nu aducea foarte multe elemente noi poveştilor cu vampiri văzute pe marele sau micul ecran.
Instrumente Mortale, însă, populează lumea pe care o ştim cu fiinţele fabuloase, cu istoria, poveştile şi eroii ei, împrumutaţi din pandemoniul şi mitologia diferitelor culturi, sau inventate pur şi simplu. Vânători de umbre, demoni, vârcolaci, vampiri... Am avut aceeaşi senzaţie de curiozitate şi uimire urmărind Oraşul oaselor ca cea simţită la deschiderea uşii către Piaţa trolilor de către Hellboy (Hellboy II: The Golden Army, 2008). Doar că filmul Instrumente mortale: Oraşul oaselor a funcţionat mai mult ca un preview extins pentru o continuare, ce - se pare - nu va mai exista.
Montat foarte neglijent, cu înlăturarea elementelor de tranziţie de la un moment al poveştii la altul, se pot completa golurile doar dacă s-a citit cartea Cassandrei Clare. Universul creat de scriitoare e neglijent reconstituit în film. Elemente explicate în carte sunt expediate, încât - de la un moment dat încolo - renunţi să mai cauţi logica din spatele acţiunilor sau motivaţia unor personaje.
Ce mi-a plăcut este că scenaristele care au adaptat cartea strecoară şi replici cu haz, care au mai mult umor decât dialogurile din carte. Pe de altă parte, m-a atras ca un magnet chimia dintre Lily Collins şi Jamie Campbell Bower (există un moment romantic sensibil orchestrat, chiar dacă recurge la câteva clişee ale scenelor cu tandreţuri din alte filme). Robert Sheehan, în rolul împiedicatului prieten al lui Clary, este foarte bine ales. Momentele de luptă sunt bine coregrafiate, dar - de obicei - creaturile sunt spulberate de armele Vântorilor înainte să realizezi unde au fost loviţi, de fapt. Deci, nu clipiţi. Acţiune - bifat, tensiune - bifat, romantism - bifat.
Instrumente Mortale, însă, populează lumea pe care o ştim cu fiinţele fabuloase, cu istoria, poveştile şi eroii ei, împrumutaţi din pandemoniul şi mitologia diferitelor culturi, sau inventate pur şi simplu. Vânători de umbre, demoni, vârcolaci, vampiri... Am avut aceeaşi senzaţie de curiozitate şi uimire urmărind Oraşul oaselor ca cea simţită la deschiderea uşii către Piaţa trolilor de către Hellboy (Hellboy II: The Golden Army, 2008). Doar că filmul Instrumente mortale: Oraşul oaselor a funcţionat mai mult ca un preview extins pentru o continuare, ce - se pare - nu va mai exista.
Montat foarte neglijent, cu înlăturarea elementelor de tranziţie de la un moment al poveştii la altul, se pot completa golurile doar dacă s-a citit cartea Cassandrei Clare. Universul creat de scriitoare e neglijent reconstituit în film. Elemente explicate în carte sunt expediate, încât - de la un moment dat încolo - renunţi să mai cauţi logica din spatele acţiunilor sau motivaţia unor personaje.
Ce mi-a plăcut este că scenaristele care au adaptat cartea strecoară şi replici cu haz, care au mai mult umor decât dialogurile din carte. Pe de altă parte, m-a atras ca un magnet chimia dintre Lily Collins şi Jamie Campbell Bower (există un moment romantic sensibil orchestrat, chiar dacă recurge la câteva clişee ale scenelor cu tandreţuri din alte filme). Robert Sheehan, în rolul împiedicatului prieten al lui Clary, este foarte bine ales. Momentele de luptă sunt bine coregrafiate, dar - de obicei - creaturile sunt spulberate de armele Vântorilor înainte să realizezi unde au fost loviţi, de fapt. Deci, nu clipiţi. Acţiune - bifat, tensiune - bifat, romantism - bifat.
