Părerea criticului
The Smurfs 2 îi readuce pe marele ecran pe drăgălaşii strumpfi, într-un film pentru cei mici. Părinţii lor îşi vor aminti de vremurile când serialul de animaţie rula pe micul ecran, făcându-ne parte la peripeţiile micuţilor albaştri.
Chiar dacă plotul implică o răpire şi demersurile ulterioare pentru salvarea Ştrumpfiţei, publicul-ţintă al filmului ce îmbină animaţia cu live-action-ul rămân copiii, care se vor amuza copios la toate giumbuşlucurile. În plus, tot pentru ei este şi mesajul moralizator - viaţa e cel mai de preţ dar.
Vedetele lui The Smurfs 2 ar fi trebuit să fie Vexy şi Hackus, creaturi ale vrăjitorului Gargamel, asemănătoare strumpfilor; dar, nu, motanul Azrael e cel mai simpatic şi distractiv personaj al filmului. Cred că şi cel mai isteţ. Dacă l-ar fi multiplicat vrăjitorul, astfel încât să nu lipsească din nicio scenă, am fi fost mai încântaţi la finalul proiecţiei. Giumbuşlucurile sunt motivul principal de râs, dar nu şi strâmbăturile vrăjitorului (chiar aşa, de ce actorul Hank Azaria e desprins parcă dintr-o scenetă improvizată? De ce se strâmbă aşa tare în pielea lui Gargamel?).
E o lungă listă de scenarişti la filmul ăsta, şi nu înţelegem, totuşi, cum de replicile - care ar fi trebuit să fie amuzante - au preponderent un umor străveziu.
În acest al doilea film avem parte de un nou portal deschis şi peripeţii în Paris, plus spectacole de magie susţinute la scenă deschisă de către Gargamel. O călătorie pe berze printre turnurile catedralei Notre Dame valorifică frumos 3D-ul. La un moment dat te ia chiar ameţeala cu toată priveliştea aceea de deasupra Parisului.
Am urmărit filmul alături de o mulţime de familii cu copii. Picii de trei ani au rezistat cam o oră din film, iar cei de cinci ani au stat încântaţi până la final. Ca să bifăm vârsta minimă de vizionare a filmului. Şcolarii din ciclul primar ar putea să fie încântaţi de film, mai ales dacă ştiţi că au acasă colecţii de magneţi cu strumpfi sau alte obiecte promoţionale cu minionele creaturi albastre.
Chiar dacă plotul implică o răpire şi demersurile ulterioare pentru salvarea Ştrumpfiţei, publicul-ţintă al filmului ce îmbină animaţia cu live-action-ul rămân copiii, care se vor amuza copios la toate giumbuşlucurile. În plus, tot pentru ei este şi mesajul moralizator - viaţa e cel mai de preţ dar.
Vedetele lui The Smurfs 2 ar fi trebuit să fie Vexy şi Hackus, creaturi ale vrăjitorului Gargamel, asemănătoare strumpfilor; dar, nu, motanul Azrael e cel mai simpatic şi distractiv personaj al filmului. Cred că şi cel mai isteţ. Dacă l-ar fi multiplicat vrăjitorul, astfel încât să nu lipsească din nicio scenă, am fi fost mai încântaţi la finalul proiecţiei. Giumbuşlucurile sunt motivul principal de râs, dar nu şi strâmbăturile vrăjitorului (chiar aşa, de ce actorul Hank Azaria e desprins parcă dintr-o scenetă improvizată? De ce se strâmbă aşa tare în pielea lui Gargamel?).
E o lungă listă de scenarişti la filmul ăsta, şi nu înţelegem, totuşi, cum de replicile - care ar fi trebuit să fie amuzante - au preponderent un umor străveziu.
În acest al doilea film avem parte de un nou portal deschis şi peripeţii în Paris, plus spectacole de magie susţinute la scenă deschisă de către Gargamel. O călătorie pe berze printre turnurile catedralei Notre Dame valorifică frumos 3D-ul. La un moment dat te ia chiar ameţeala cu toată priveliştea aceea de deasupra Parisului.
Am urmărit filmul alături de o mulţime de familii cu copii. Picii de trei ani au rezistat cam o oră din film, iar cei de cinci ani au stat încântaţi până la final. Ca să bifăm vârsta minimă de vizionare a filmului. Şcolarii din ciclul primar ar putea să fie încântaţi de film, mai ales dacă ştiţi că au acasă colecţii de magneţi cu strumpfi sau alte obiecte promoţionale cu minionele creaturi albastre.
