Părerea criticului
Una dintre cele rostogolite platitudini este că "frumuseţea vine din interior". O spun influensării, psihologii, medicii şi nutriţioniştii, ba chiar şi preoţii, numai că noi trăim în vremuri când acea frumuseţe nu mai este de ajuns, surplusul venind din bisturiul chirurgiei estetice, din implanturi şi alte tratamente care nu au legătură cu interiorul. Până şi doamna care mi-a livrat cumpărăturile zilele trecute avea buzele "augmentate", iar în acest context de-a dreptul îngrijorător The Ugly Stepsister/Sora cea urâtă vine la ţanc. Filmul se poate vedea azi la TIFF, iar de vineri va fi în programul cinematografelor din întreaga ţară.
Dacă filmul nu ar fi atât de sângeros şi dacă un penis gigantic nu ar traversa la un moment dat ecranul ca o rachetă călătorind spre întunecimea universului, aş spune că Sora cea urâtă ar trebui vizionat obligatoriu de toţi adolescenţii, pentru că arată în moduri cât se poate de explicite (şi uneori de-a dreptul respingătoare) unde duce obsesia pentru frumuseţe. Sau cum dorinţa de validare şi admiraţie te poate împinge pe o pantă ce mai degrabă invită hidoşenia şi nu perfecţiunea fizică. Sora cea urâtă te obligă să-ţi pui o oglindă în faţă, să-ţi numeri "imperfecţiunile" şi să spui "nu sunt perfect(ă), dar mă plac aşa cum sunt"...
După ce anul trecut The Substance explora cam aceleaşi teme, iată că regizoarea norvegiană Emilie Blichfeldt porneşte de la o premisă cu totul diferită, Cenuşăreasa, pentru a crea un body horror şi o satiră mai mult decât necesare. Nu e deloc de mirare că filmul a bifat la începutul anului două dintre cele mai mari festivaluri ale lumii, cel de la Sundance şi cel de la Berlin, unde Blichfeldt a impresionat cu aplombul ecranizării, curajul alegerilor şi refuzul de a se lăsa distrasă de excese bizare, aşa cum o face mult mai cunoscutul film premiat la Cannes al franţuzoaicei Coralie Fargeat. Totuşi, ambele filme trebuie lăudate pentru dedicarea cu care atrag atenţia că de la "prea frumos" la "hidos" este un singur pas.
Nu te poţi abţine să nu-ţi fie milă de sărmana Elvira (Lea Mathilde Skar-Myren), adolescenta căreia superba ei mamă Rebekha (întotdeauna extraordinara Ane Dahl Torp, de dragul căreia m-am uitat un serial despre fotbal, Heimebane, deşi nu mă atrage deloc fotbalul) îi scoate întotdeauna în evidenţă imperfecţiunile. Într-o lume "de basm", în care femeia îşi obţine locul în societate numai datorită "nurilor", Elvira nu are nevoie să fie împinsă prea mult de la spate pentru a accepta sacrificii de-a dreptul sinistre, doar-doar i-o atrage atenţia capriciosului prinţ Julian (Isac Calmroth).
Filmul păstrează cele mai importante momente ale basmului cules de Charles Perrault, dar este mai aproape de varianta mult mai violentă a fraţilor Grimm. Marea schimbare este că în centrul atenţiei nu se mai află Cenuşăreasa, ci sora ei trecută cu vederea, Elvira. Regizoarea pune astfel sub microscop toxicitatea aspiraţiei la perfecţiunea fizică, aspiraţie ce vine cu torturi inimaginabile fizice şi psihice pentru sărmana eroină.
Şi ai putea spune că "e doar un basm" sau "e doar un film", dar oare chiar aşa să stea lucrurile? În China era răspândită practica (din fericire acum dispărută, dar interzisă categoric abia în 1949) "legării picioarelor", ceea ce sună aproape inofensiv, dar presupunea ruperea efectivă a labelor picioarelor fetelor la cinci-şase ani şi apoi înfăşarea lor în feşi dure pentru a forţa oasele rupte într-o anumită poziţie şi pentru a încetini creşterea. Rezultatul era un picior incredibil de mic, de doar 11-13 centimetri lungime, considerat foarte atractiv după standardele de frumuseţe din epocă, dar pentru fete era un calvar constant ce se transforma într-un handicap pe viaţă: nu mai puteau alerga şi chiar mersul era dureros. Trebuie spus că în secolul 19, la apogeul acestei practici, aproape toate fetele din aristocraţia chineză şi aproape jumătate din fetele din clasele inferioare ale societăţii erau nevoite să suporte acest tratament inuman...
Dar Sora cea urâtă nu vorbeşte doar despre frumuseţe, ci şi despre parenting. În speranţa că nu există părinte pe lume care să-şi împingă copilul pe un itineariu al chinurilor de tot felul, trebuie totuşi să ne întrebăm câţi copii suferă din cauza aşteptărilor pe care părinţii le au de la ei. Nu e nevoie de mult pentru ca o activitate, fie ea o lecţie de pian sau cursuri de balet, să se transforme din distracţie în corvoadă. Sau "simpla" presiune a lui "10 pe linie" să se transforme în anxietate şi chiar antipatie pentru învăţătură. Oricât de grotesc sau exagerat, filmul lui Blichfeldt i-ar putea pune pe unii părinţii pe gânduri în ce priveşte aşteptările de la copiii lor.
Dacă filmul nu ar fi atât de sângeros şi dacă un penis gigantic nu ar traversa la un moment dat ecranul ca o rachetă călătorind spre întunecimea universului, aş spune că Sora cea urâtă ar trebui vizionat obligatoriu de toţi adolescenţii, pentru că arată în moduri cât se poate de explicite (şi uneori de-a dreptul respingătoare) unde duce obsesia pentru frumuseţe. Sau cum dorinţa de validare şi admiraţie te poate împinge pe o pantă ce mai degrabă invită hidoşenia şi nu perfecţiunea fizică. Sora cea urâtă te obligă să-ţi pui o oglindă în faţă, să-ţi numeri "imperfecţiunile" şi să spui "nu sunt perfect(ă), dar mă plac aşa cum sunt"...
După ce anul trecut The Substance explora cam aceleaşi teme, iată că regizoarea norvegiană Emilie Blichfeldt porneşte de la o premisă cu totul diferită, Cenuşăreasa, pentru a crea un body horror şi o satiră mai mult decât necesare. Nu e deloc de mirare că filmul a bifat la începutul anului două dintre cele mai mari festivaluri ale lumii, cel de la Sundance şi cel de la Berlin, unde Blichfeldt a impresionat cu aplombul ecranizării, curajul alegerilor şi refuzul de a se lăsa distrasă de excese bizare, aşa cum o face mult mai cunoscutul film premiat la Cannes al franţuzoaicei Coralie Fargeat. Totuşi, ambele filme trebuie lăudate pentru dedicarea cu care atrag atenţia că de la "prea frumos" la "hidos" este un singur pas.
Nu te poţi abţine să nu-ţi fie milă de sărmana Elvira (Lea Mathilde Skar-Myren), adolescenta căreia superba ei mamă Rebekha (întotdeauna extraordinara Ane Dahl Torp, de dragul căreia m-am uitat un serial despre fotbal, Heimebane, deşi nu mă atrage deloc fotbalul) îi scoate întotdeauna în evidenţă imperfecţiunile. Într-o lume "de basm", în care femeia îşi obţine locul în societate numai datorită "nurilor", Elvira nu are nevoie să fie împinsă prea mult de la spate pentru a accepta sacrificii de-a dreptul sinistre, doar-doar i-o atrage atenţia capriciosului prinţ Julian (Isac Calmroth).
Filmul păstrează cele mai importante momente ale basmului cules de Charles Perrault, dar este mai aproape de varianta mult mai violentă a fraţilor Grimm. Marea schimbare este că în centrul atenţiei nu se mai află Cenuşăreasa, ci sora ei trecută cu vederea, Elvira. Regizoarea pune astfel sub microscop toxicitatea aspiraţiei la perfecţiunea fizică, aspiraţie ce vine cu torturi inimaginabile fizice şi psihice pentru sărmana eroină.
Şi ai putea spune că "e doar un basm" sau "e doar un film", dar oare chiar aşa să stea lucrurile? În China era răspândită practica (din fericire acum dispărută, dar interzisă categoric abia în 1949) "legării picioarelor", ceea ce sună aproape inofensiv, dar presupunea ruperea efectivă a labelor picioarelor fetelor la cinci-şase ani şi apoi înfăşarea lor în feşi dure pentru a forţa oasele rupte într-o anumită poziţie şi pentru a încetini creşterea. Rezultatul era un picior incredibil de mic, de doar 11-13 centimetri lungime, considerat foarte atractiv după standardele de frumuseţe din epocă, dar pentru fete era un calvar constant ce se transforma într-un handicap pe viaţă: nu mai puteau alerga şi chiar mersul era dureros. Trebuie spus că în secolul 19, la apogeul acestei practici, aproape toate fetele din aristocraţia chineză şi aproape jumătate din fetele din clasele inferioare ale societăţii erau nevoite să suporte acest tratament inuman...
Dar Sora cea urâtă nu vorbeşte doar despre frumuseţe, ci şi despre parenting. În speranţa că nu există părinte pe lume care să-şi împingă copilul pe un itineariu al chinurilor de tot felul, trebuie totuşi să ne întrebăm câţi copii suferă din cauza aşteptărilor pe care părinţii le au de la ei. Nu e nevoie de mult pentru ca o activitate, fie ea o lecţie de pian sau cursuri de balet, să se transforme din distracţie în corvoadă. Sau "simpla" presiune a lui "10 pe linie" să se transforme în anxietate şi chiar antipatie pentru învăţătură. Oricât de grotesc sau exagerat, filmul lui Blichfeldt i-ar putea pune pe unii părinţii pe gânduri în ce priveşte aşteptările de la copiii lor.
