Părerea criticului
De zece ori mai film şi de 100 de ori mai incisiv decât dulceagul, previzibilul şi cumplit de neoriginalul The Shape of Water, Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri/Three Billboards Outside Ebbing, Missouri a reuşit să câştige la ultima ediţie a premiile Oscar două statuete, extrem de meritate, pentru actorii Frances McDormand şi Sam Rockwell. Filmul regizat de britanicul Martin McDonagh (In Bruges) entuziasmează cu o viziune proaspătă a orăşelului american de provincie şi se îndepărtează drastic de propaganda proamericană (voluntară sau involuntară) cu care ne-a obişnuit Hollywood-ul. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la această dramă ce sugerează şi câteva direcţii în relaţia dificilă cu autorităţile.
Orăşelul Ebbing, Missouri. O vedem pe Mildred Hayes (Frances McDormand) conducând maşina pe lângă trei panouri publicitare lăsate în paragină pe marginea drumului. Privirea obosită şi îndurerată parcă îi revine la viaţă. Aflăm curând că fiica lui Mildred a fost violată şi ucisă şi că, luni mai târziu, şeriful local (Woody Harrelson) şi ajutoarele sale nu au reuşit să descopere făptaşul. Dacă autorităţile sunt mai mult decât dispuse să lasă timpul să vindece toate rănile, Mildred refuză să facă asta, iar o stratagemă a ei, aceea de a-l provaca pe şerif cu mesaje pe cele trei panouri publictare, va pune Ebbing pe jar.
McDonagh combină comedia neagră şi violenţa cu un mesaj civic mai mult decât captivant, arătând în acelaşi timp cu degetul impostura, incompetenţa şi prostia micului funcţionar provincial american. Three Billboards foloseşte personaje comune şi le catapultează în condiţii extreme: mamă divorţată, şi vânzătoare la un mic magazin de suveniruri şi fostă soţie abuzată, Mildred nu s-ar fi văzut niciodată în război cu şeriful, dar iată că situaţia insuportabilă, aceea a unei întregi comunităţi ce preferă să ignore durerea şi nedreptatea doar pentru a-şi duce în continuare viaţa lipsită de evenimente, o determină pe Mildred să ia măsuri. Astfel, ea devine un adevărat erou, un erou ce oferă un exemplu de conduită şi un portdrapel al refuzului în faţa resemnării.
În preziua galei Oscar, un articol despre pronosticurile a 5000 de experţi americani prevestea Three Billboards drept câştigător al categoriei Cel mai bun film. Să ne ierte aceşti experţi, dar un film atât de evident antiamerican nu avea cum să câştige bunăvointa membrilor Academiei, cunoscuţi mai degrabă prin tradiţionalismul lor. Three Billboards este, până la urmă, povestea unei femei simple nevoite să pornească o adevărată cruciadă împotriva celor care ar fi trebuit să ducă lupta în locul ei. Este o perspectivă atât de diferită de cea cu care ne obişnuieşte Hollywood-ul, care îşi învăluie justiţiarii într-o aură supereroică, nerealistă şi irelevantă, încât Three Billboards nu avea cum să nu deranjeze profund tradiţionalismul cineaştilor americani.
Pe lângă povestea exemplară, Three Billboards transmite un mesaj universal, pe care ar trebui să ni-l asumăm cu toţii: când o situaţie pare fără ieşire, o schimbare de perspectivă se poate transforma într-o soluţie. Când autorităţile o dezamăgesc, Mildred le arată usturător cu degetul, transformându-le în subiect de conversaţie pentru întreaga comunitate. Şi, profund dezamăgită de reacţia acestei comunităţi, eroina este dispusă să-i declare război totul, oricare ar fi consecinţele. Tocmai pentru că acţiunile eroinei sunt atât de imprevizibile, refuzăm să discutăm mai în detaliu tuşele groase cu care McDonagh pictează portretul poliţistului stupid, rasist şi devorator de gogoşi. Ideea este că acţiunile ei sunt şi o lecţie de civism despre cum o problemă socială ar putea fi rezolvată dacă cei care ar trebui să o rezolve sunt aruncaţi într-o discuţie publică.
Three Billboards nu este un film perfect, iar lui McDonagh i se poate reproşa că uneori preferă anecdoticul şi autocitatul indulgent unei discuţii mai serioase. Şi sfârşitul filmului i-ar putea deranja pe unii spectatori, dar acesta nu face decât să sublinieze un mesaj adiacent al poveştii: când viaţa îţi oferă lămăi, fă limonadă. Sau toarnă alcool din belşug şi fă un cocktail Molotov.
Orăşelul Ebbing, Missouri. O vedem pe Mildred Hayes (Frances McDormand) conducând maşina pe lângă trei panouri publicitare lăsate în paragină pe marginea drumului. Privirea obosită şi îndurerată parcă îi revine la viaţă. Aflăm curând că fiica lui Mildred a fost violată şi ucisă şi că, luni mai târziu, şeriful local (Woody Harrelson) şi ajutoarele sale nu au reuşit să descopere făptaşul. Dacă autorităţile sunt mai mult decât dispuse să lasă timpul să vindece toate rănile, Mildred refuză să facă asta, iar o stratagemă a ei, aceea de a-l provaca pe şerif cu mesaje pe cele trei panouri publictare, va pune Ebbing pe jar.
McDonagh combină comedia neagră şi violenţa cu un mesaj civic mai mult decât captivant, arătând în acelaşi timp cu degetul impostura, incompetenţa şi prostia micului funcţionar provincial american. Three Billboards foloseşte personaje comune şi le catapultează în condiţii extreme: mamă divorţată, şi vânzătoare la un mic magazin de suveniruri şi fostă soţie abuzată, Mildred nu s-ar fi văzut niciodată în război cu şeriful, dar iată că situaţia insuportabilă, aceea a unei întregi comunităţi ce preferă să ignore durerea şi nedreptatea doar pentru a-şi duce în continuare viaţa lipsită de evenimente, o determină pe Mildred să ia măsuri. Astfel, ea devine un adevărat erou, un erou ce oferă un exemplu de conduită şi un portdrapel al refuzului în faţa resemnării.
În preziua galei Oscar, un articol despre pronosticurile a 5000 de experţi americani prevestea Three Billboards drept câştigător al categoriei Cel mai bun film. Să ne ierte aceşti experţi, dar un film atât de evident antiamerican nu avea cum să câştige bunăvointa membrilor Academiei, cunoscuţi mai degrabă prin tradiţionalismul lor. Three Billboards este, până la urmă, povestea unei femei simple nevoite să pornească o adevărată cruciadă împotriva celor care ar fi trebuit să ducă lupta în locul ei. Este o perspectivă atât de diferită de cea cu care ne obişnuieşte Hollywood-ul, care îşi învăluie justiţiarii într-o aură supereroică, nerealistă şi irelevantă, încât Three Billboards nu avea cum să nu deranjeze profund tradiţionalismul cineaştilor americani.
Pe lângă povestea exemplară, Three Billboards transmite un mesaj universal, pe care ar trebui să ni-l asumăm cu toţii: când o situaţie pare fără ieşire, o schimbare de perspectivă se poate transforma într-o soluţie. Când autorităţile o dezamăgesc, Mildred le arată usturător cu degetul, transformându-le în subiect de conversaţie pentru întreaga comunitate. Şi, profund dezamăgită de reacţia acestei comunităţi, eroina este dispusă să-i declare război totul, oricare ar fi consecinţele. Tocmai pentru că acţiunile eroinei sunt atât de imprevizibile, refuzăm să discutăm mai în detaliu tuşele groase cu care McDonagh pictează portretul poliţistului stupid, rasist şi devorator de gogoşi. Ideea este că acţiunile ei sunt şi o lecţie de civism despre cum o problemă socială ar putea fi rezolvată dacă cei care ar trebui să o rezolve sunt aruncaţi într-o discuţie publică.
Three Billboards nu este un film perfect, iar lui McDonagh i se poate reproşa că uneori preferă anecdoticul şi autocitatul indulgent unei discuţii mai serioase. Şi sfârşitul filmului i-ar putea deranja pe unii spectatori, dar acesta nu face decât să sublinieze un mesaj adiacent al poveştii: când viaţa îţi oferă lămăi, fă limonadă. Sau toarnă alcool din belşug şi fă un cocktail Molotov.
