Părerea criticului
Nu, nu e vorba de Alice, ci de Jeliza-Rose. și nu e Wonderland, ci Tideland – o țară grotesc – fascinantă; te atrage ca orice lucru negândit și neimaginat.
Cea mai pregnantă impresie pe care acest film ț;i-o lasă este pierderea semnelor inocenței la un copil; doar jocul mai dă coerență înțelegerii personajului. Pentru că, da, Jeliza – Rose este totuși un copil de nouă ani care … se joacă. Dar jocul și visul – deși sunt refugii din calea unei lumi monstruoase, - nu ne arată un alt univers. Pentru Jeliza – Rose lumea ei, lumea dinăuntru este o emulație a celei dinafară, o explicare, o justificare a ei și o aducere la statutul de firesc.
Astfel, păpușile Mustique, Baby Blonde, Glitter Gal și Sateen Lips sunt … capete vorbitoare de păpuși, scenele de teatru ale fetiţei aflate în faţa oglinzii înseamnă mimarea propriei morţi, lumea e alcătuită din fantome cărora trebuie să le aducă jertfe şi din oameni ai mlaştinilor care se trezesc la apus. Dar toate astea o fac magistrală pe Jodelle Ferland în acesr rol.
Celelalte personaje sunt de asemenea pitoreşti pirn bizarul şi fantasticul lor: Dickens, tânărul retardat şi epileptic pasionat de submarine şi de distrugerea rechinului uriaş ce călătoreşte pe căile ferate din apropierea casei sale. Apoi Dell, sora mai mare a acestui băiat , o apariţie fantomatică, îmbrăcată în negru, ce se ascunde în spatele unei măşti de apicultor, pasionată de împăiatul animalelor.
Apoi… sau , mai întâi, tatăl fetei, aflat mereu “în vacanţă” după injectarea heroinei de care e dependent.
Filmul e sub semnul nefastului, sinistrului, sumbrului şi totuşi atrage. Îţi lasă o tristeţe profundă chiar dacă se termină în cheie optimistă – ca orice lucru care nu mai este el însuşi, care nu îşi mai este propriu, care şi-a pierdut natura ce tocmai îl definea. Şi această tristeţe sumbră vine din modul în care e înţeleasă şi prezentată copilăria.
În acest film, Terry Gilliam mi se pare mai creativ ca oricând, din nou în acelaşi stil bizar şi inconfundabil cu care ne-a obişnuit. Unele cadre în mişcare, mareea la care face trimitere titlul, mareea aceasta fantastică, dar care se retrage în destrămare….
Casa - devenită ocean, întreaga punere în scenă farmecă. Ah, şi mai sunt şi animalele care vorbesc…
Da, cu adevărat, filmul este fascinant în ciudăţenia lui.
Cea mai pregnantă impresie pe care acest film ț;i-o lasă este pierderea semnelor inocenței la un copil; doar jocul mai dă coerență înțelegerii personajului. Pentru că, da, Jeliza – Rose este totuși un copil de nouă ani care … se joacă. Dar jocul și visul – deși sunt refugii din calea unei lumi monstruoase, - nu ne arată un alt univers. Pentru Jeliza – Rose lumea ei, lumea dinăuntru este o emulație a celei dinafară, o explicare, o justificare a ei și o aducere la statutul de firesc.
Astfel, păpușile Mustique, Baby Blonde, Glitter Gal și Sateen Lips sunt … capete vorbitoare de păpuși, scenele de teatru ale fetiţei aflate în faţa oglinzii înseamnă mimarea propriei morţi, lumea e alcătuită din fantome cărora trebuie să le aducă jertfe şi din oameni ai mlaştinilor care se trezesc la apus. Dar toate astea o fac magistrală pe Jodelle Ferland în acesr rol.
Celelalte personaje sunt de asemenea pitoreşti pirn bizarul şi fantasticul lor: Dickens, tânărul retardat şi epileptic pasionat de submarine şi de distrugerea rechinului uriaş ce călătoreşte pe căile ferate din apropierea casei sale. Apoi Dell, sora mai mare a acestui băiat , o apariţie fantomatică, îmbrăcată în negru, ce se ascunde în spatele unei măşti de apicultor, pasionată de împăiatul animalelor.
Apoi… sau , mai întâi, tatăl fetei, aflat mereu “în vacanţă” după injectarea heroinei de care e dependent.
Filmul e sub semnul nefastului, sinistrului, sumbrului şi totuşi atrage. Îţi lasă o tristeţe profundă chiar dacă se termină în cheie optimistă – ca orice lucru care nu mai este el însuşi, care nu îşi mai este propriu, care şi-a pierdut natura ce tocmai îl definea. Şi această tristeţe sumbră vine din modul în care e înţeleasă şi prezentată copilăria.
În acest film, Terry Gilliam mi se pare mai creativ ca oricând, din nou în acelaşi stil bizar şi inconfundabil cu care ne-a obişnuit. Unele cadre în mişcare, mareea la care face trimitere titlul, mareea aceasta fantastică, dar care se retrage în destrămare….
Casa - devenită ocean, întreaga punere în scenă farmecă. Ah, şi mai sunt şi animalele care vorbesc…
Da, cu adevărat, filmul este fascinant în ciudăţenia lui.
