Un film al frustrarilor si o terapie a eliberarii prin acceptare. Patru actori care dau totul si ofera un regal actoricesc, Richard Burton parca putin peste ceilalti. Nu stiu cat este de rau acest aspect, dar Mike Nichols nu a ascuns deloc faptul ca vedem o piesa de teatru pe ecran. I-a cam lipsit iscusinta cinematografica pe care multi au avut-o la debut si s-a bazat doar pe puterea piesei.
florin2014
pe 25 Martie 2020 13:00
Tot proaspat si dupa multi ani, Valoarea textului si redarea trairilor de catre doi actori fabulosi nu puteau duce decat la un film la care nu te plictisesti (ma rog unii).
Stephen2D
pe 15 Februarie 2016 15:53
cotzofica
pe 15 Mai 2015 10:19
Excluzând tema şi mesajul filmului, precum şi jocul actoricesc (foarte bun, de altfel) al celor 2 protagonişti, filmul mi se pare supraapreciat. Am văzut că unii îl consideră o mare capodoperă, însă pe mine nu prea m-a prins. Poate am eu alte gusturi, dar prima jumătate a filmului mi s-a părut chiar plictisitoare. Multe injurii, obscenităţi şi crize de nervi, presărate cu mult alcool.
Mai degrabă este o piesă de teatru cu 4 actori inclus în categoria film.
Nu recomand.
lili22
pe 15 Aprilie 2014 06:50
Daca distribuiau alta actrita in locul faimoasei Liz ar fi fost toata lumea cistigata.Richard Burton este un actor complet , straluceste in acest rol, extrem de dificil.
Piesa este una din cele mai cunoscute creatii ale teatrului american din secolul 20, s-a tradus si la noi prin 1965 in Teatrul american contemporan.Cei care nu citesc piesa sau nu au vazut-o si pe scena au pierdut foarte mult.S-a jucat la Teatrul National Bucuresti prin anii ' 70 cu Radu Beligan, Marcela Rusu, Valeria Seciu si Cornel Constantin.A facut ani intregi sali pline.
Cautati volumul sa o cititi, altfel pierdeti.E.Albee nu a fost un oarecare.
pisicuta1
pe 10 Ianuarie 2014 22:20
un film impresionant ,jocul actorilor ,nu trebuie ratat!
cosmin_kedii
pe 05 Septembrie 2013 08:32
Un duet frumos într- un film de mare inteligență , o bijuterie de teatru adevărat
Iulidesprefilme
pe 11 Decembrie 2012 18:46
Relaţia atât de frământată a celor doi eroi din film, jucaţi de Taylor şi Burton, seamănă cu relaţia acestora în viaţa reală...
Sergiu.Lobont
pe 19 Septembrie 2011 22:48
Chintesenţa termenului de clasic utilizat în cinematografie nu constă doar în vechimea lui ci şi în calitate. Ar fi strigător la cer ca unui film slab al anilor 50’ să îi fie atribuit termenul de clasic când el este de fapt doar un film vechi peste care a apus anii. Este „Who’s Afraid o Wirginia Wolf?” întruchiparea semnificaţiei termenului despre care vorbeam? Poate da, în cazul în care luăm în calcul a doua jumătate a filmului, poate nu în cazul în care luăm în calcul prima jumătate.
Prima jumătate a filmului constă într-o pălăvrăgeală fără nici un rost iar prima reacţia a fost să mă întreb cum poate rezulta asta într-o capodoperă. Nu vorbim despre o conversaţie filozofic-inteligentă, nici despre un subiect cult ci pur şi simplu un duel verbal între Martha (Elisabeth Taylor) şi soţul ei George (Richard Burton) care uneori depăşeşte limita inferioară a injuriilor urcând rapid spre bariera unui clinci fizic între cei doi. În conversaţia lor fără absolut nici un rost am descoperit cretinismul american care din păcate persistă din anii 60’până în anii noştri, nu e de mirare că anii 60’ au fost marcaţi de explozia divorţurilor, la asemenea conversaţii e de mirare că nu am avut parte de o explozie a omuciderilor.
După primele cincisprezece minute de asist la conversaţie am început să îmi trec mâinile prin păr, la modul violent nu în sensul de mângâieri iar harababura nu era nici pe aproape de final. După alte cincisprezece minute făceam cerculeţe cu mouse-ul pe ecran. După alte cincisprezece minute am lăsat filmul să ruleze în fundal, iar eu m-am apucat să mă joc Hearts în timp ce ascultam cearta celor doi.
Nu aveam de pierdut nimic, decorul consta după 60 de minute din acelaşi living al celor doi iar protagoniştii erau aceeaşi, cei doi plus Nick şi Honey. Dacă filmul ar fi fost transmis la radio efectul ar fi fost acelaşi. Dar nu am renunţat, până la urmă cum voi face faţă vieţii dacă nu pot face faţă unui film, pe de altă parte, dacă nici eu nu rezist la filmul acesta cine să-i reziste? Ne uităm până la capăt.
După o oră şi cinci minute (jumătate din film) am considerat că tocmai mi-am dat examenul pentru centura neagră în ale răbdării, sunt acum maestru Zen. După nenumăratele filme la activ, eu nu îi vedeam rostul lui „Virginia Wolf”. Atunci ce poate vedea în filmul ăsta unul care a văzut douăzeci de filme în toată viaţa? Nu sunt toţi oamenii cineaşti. Nu sunt toţi oamenii curioşi de locomoţia camerei de luat vederi la care a apelat regizorul. Majoritate vor un „ceva” fără să îi intereseze şi „cumva”-ul.
Daţi-mi voie să vă educ în ceea ce priveşte mişcarea camerei. Martha se află tot timpul în centru în zonă frontală. George se repede mereu în cadru îndreptându-se spre Martha… ohoho furia. Nick şi Honey sunt mereu prinşi la mijloc în spatele cadrului pe undeva. Imaginea lui Nick este deseori asociată cu cea a Marthei iar cea a lui Honey este asociată cu cea a lui George.
Dacă filmul s-ar fi oprit la asta şi nota mea se oprea pe undeva la 2 maxim 3 ţinând cont de reprezentaţiile celor patru care se ridică mult peste nivelul filmului. Din fericire pentru doctorii care ar fi trebuit să mă trateze dacă filmul continua în ritmul acesta, cealaltă jumătate devine mai animată dar nicidecum ca şi logică. Conversaţiile lor par să se transforme într-un joc nebun, lumea începe să se îmbete, să plângă şi să urle şi mai tare. La un moment dat George îndreaptă o puşcă spre capul Marthei. Reacţia mea? „Împuşc-o dracu’ să tacă odată” şi ce să vezi… din puşcă iese o umbrelă… HRISTOOOAAAASEE.
Dar nu s-a oprit. În a doua jumătate, cei doi discută tot despre nimic, dar măcar discută despre acelaşi nimic. Ba că au un fiu, ba că n-au, ba că a murit, ba că n-a murit. Vedeţi? Deja totul capătă sens. Deja mă simt ca şi cum m-aş fi dus la un spital de nebuni, m-aş fi aşezat pe un scaun intr-un salon şi i-aş fi lăsat pe cei de acolo să îşi facă de cap. Intensitate? Ok, în măsura în care o discuţie poate fi intensă vorbind despre nimic. Ia încercaţi voi să fiţi intenşi vorbind despre nimic. Puteţi?
Aş zice că rulează încet dar ăsta nu rulează deloc, stă pe loc. Pălăvrăgesc despre absolut nimic. Ştiţi care ar fi rezumatul filmului? Doi oameni vorbesc ca să nu tacă. Îi invit pe toţi cei ce au zis că filmul este o capodoperă să îşi invite toţi prietenii şi să vizioneze împreună filmul. Dacă veţi rămâne fără prieteni în urma vizionării capodoperei, acesta va fi doar rezultatul ipocriziei voastre atunci când transformaţi orice film în capodoperă fără să fiţi capabili să vă argumentaţi măcar prin nişte onomatopee ideile. Ştiu că voi avea parte de reacţii de genul „Tre să fii inteligent să înţelegi filmul” dar să ferească Domnul să faceţi vreo greşeală gramaticală, vreun dezacord verb-substantiv în comentariu. Crede-mă, dacă nu ştii să scrii corect pe română, nici tu n-ai cum să înţelegi un „film pentru intelectuali” .
De recomandat? Îl recomand tuturor celor care au la televizor opţiunea picture-in-picture şi concomitent se pot uita şi la un meci… nu din România, poi ce, facem concurenţă filmului? Sunt atâtea filme ce merită urmărite, şi bănuiesc că nu sunteţi foarte curioşi de cum îşi mişcă regizorul camera. Deci nu, în nici un caz.
nelloti
pe 12 August 2011 16:36
Un film care nu trebuie ratat. Nu am vazut-o pe Liz vorbind vreodata atat de mult in vreun film:) Este geniala.
White.Lily
pe 28 Aprilie 2011 13:55
Who's Afraid of Virginia Woolf? - un film puternic, coplesitor, care reuseste sa te zguduie efectiv.
Elizabeth Taylor cu Richard Burton fac un cuplu splendid si totodata atat de veridic. Impreuna reusesc sa transpuna atat de bine cuplul casatorit de un amar de vreme, care deja se cunosc unul pe altul mai bine decat se cunosc pe sine, isi cunosc unul altuia limitele, slabiciunile dar care insa, ajung intr-un punct in care lucrurile se schimba.
Mike Nichols prezinta o intriga psihologica de exceptie cu o Elizabeth Taylor uluitoare, unul dintre filmele de referinta a acesteia.
lamationairetia
pe 30 Martie 2011 00:13
Recital actoricesc intr-o drama construita metodic. Celebrul cuplu de actori demonstreaza ca frumusetea fizica nu impiedica realul talent sa se manifeste. Este o demonstratie de traire a vietii unor personaje de la sublim la abject.
RalucaFlorentina
pe 04 Ianuarie 2011 14:02
Un film foarte bine realizat, de neuitat! Richard Burton si Elizabeth Taylor sunt perfecti in aceste roluri, Elizabeth primind un premiu Oscar pentru acest rol, iar Richard o nominalizare.
Who's Afraid of Virginia Woolf? este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut, tinde spre perfectiune. Merita vazut cel putin o data! Nota 10!
mihaelatb
pe 11 Octombrie 2010 12:36
un film de antologie, de vazut pentru cei care cred, ca Elizabeth Taylor este numai frumoasa cu ochi violeti
MIRCEA_mircea
pe 19 Iunie 2010 14:24
In acest film adaptat dupa o piesa de teatru de pe Broadway-ul inceputului anilor ‘60, gasim la tot pasul surprize foarte interesante si binevenite, incepand cu interpretarea, cu modalitatea de filmare, dar mai ales cu calitatea scenariului, care cuprinde dialoguri consistente si inteligente, miscari ale cadrelor si ale personajelor, motivatii necunoscute si greu detectabile, cu scene care poti fi foarte dificil de prevazut. Filmul a reprezentat pentru mine unul dintre cele mai bune pe care le-am vazut in acest an.
Who's Afraid of Virginia Woolf
In cele peste doua ore pe care le cuprinde filmul, este necesar in primul rand ca spectatorul sa stea nemiscat si sa urmareasca fiecare moment, fiecare clipa: orice scapare poate fi scena in care s-a intrezarit finalul sau care a adus o motivatie suplimentara personajelor. Cuplul in jurul caruia se invarste intregul carusel (avem un minimum de mijloace si de personaje, dar suficiente pentru desfasurarea intregului dramatism) nu poate fi categorisit: este ori o familie dezordonata, careia ii place conflictul si il cultiva, sunt ori doua persoane care nu se suporta, dar nu au incotro, este ori un cuplu de nebuni pasionati, ce-i drept, care ii atrage pe cei tineri pentru a le oferi invataturi despre viata intr-o maniera proprie.
Taylor si Burton
Putem insa considera ca avem cel mai placut si, in acelasi timp, conflict familial din istoria cinematografiei. Tachinari reciproce, atacuri sub centura, amenintari cu moartea sau cu razboiul total fac deliciul acestui film, iar din acest punct de vedere trebuie mentionate interpretarile celor doi actori din rolurile principale, Richard Burton si Elizabeth Taylor. In vreme ce pe primul l-am redescoperit intr-un rol cu adevarat profund, fiind un “razboinic” profund si plin de umor, sarcastic, dar si foarte taios si inteligent, Elizabeth Taylor a castigat pentru acest film Oscarul pentru cea mai bun actrita in poate singurul ei rol din perioada de glorie in care depaseste stadiul romantic si romantios si se apropie de un rol perfect.
Who's Afraid of Virginia Woolf?
Cei doi se urasc, cei doi se iubesc? Momentele alterneaza si pare ca ne aflam doar in fata unei demonstratii, pigmentata din excel cu minciuni frustrante, atat pentru spectator, care ajunge sa nu mai creada nimic , cat si pentru tanarul cuplu in vizita. Acestia sunt invataceii, cobaii unei lectii parca repetate si repetitive: lor trebuie sa le demonstreze ca viata nu este asa de simpla cum pare la varsta primei tinereti, ca aparentele casniciei sunt deseori inselatoare, ca vor veni momentele certurilor zilnice si neintelegerii pe lucruri marunte. Iar ei ascund, inca de la inceputul casatoriei, aspecte minore, insa cu potential de distrugere: ea este deosebit de bogata, el e casatorit astfel din interes, el are dorinta de a se ridica prin orice mijloace (inclusiv trecerea prin patul sotiilor persoanelor importante), ea are o predispozitie pentru coniac, pe care o observam cu usurinta.
Este un film care poate fi considerat ca aspira spre perfectiune: una dintre cele mai bune adaptari ale unei piese de teatru, unul dintre cele mai indraznete filme din punct de vedere al limbajului in raport de epoca in care a aparut, un regizor care isi pune o amprenta unica, desi este la filmul de debut si un cuplu actoricesc de renume (Burton-Taylor), care si-a redescoperit talentul intr-o antiteza a romantismului, cadre interesante, cu umbre asupra paharelor de bautura sau urmarind doar expresiile fetelor, un conflict care dureaza de generatii in interiorul familiilor casatorite, dar acum adus spre absolut.
Mai degrabă este o piesă de teatru cu 4 actori inclus în categoria film.
Nu recomand.
Piesa este una din cele mai cunoscute creatii ale teatrului american din secolul 20, s-a tradus si la noi prin 1965 in Teatrul american contemporan.Cei care nu citesc piesa sau nu au vazut-o si pe scena au pierdut foarte mult.S-a jucat la Teatrul National Bucuresti prin anii ' 70 cu Radu Beligan, Marcela Rusu, Valeria Seciu si Cornel Constantin.A facut ani intregi sali pline.
Cautati volumul sa o cititi, altfel pierdeti.E.Albee nu a fost un oarecare.
Prima jumătate a filmului constă într-o pălăvrăgeală fără nici un rost iar prima reacţia a fost să mă întreb cum poate rezulta asta într-o capodoperă. Nu vorbim despre o conversaţie filozofic-inteligentă, nici despre un subiect cult ci pur şi simplu un duel verbal între Martha (Elisabeth Taylor) şi soţul ei George (Richard Burton) care uneori depăşeşte limita inferioară a injuriilor urcând rapid spre bariera unui clinci fizic între cei doi. În conversaţia lor fără absolut nici un rost am descoperit cretinismul american care din păcate persistă din anii 60’până în anii noştri, nu e de mirare că anii 60’ au fost marcaţi de explozia divorţurilor, la asemenea conversaţii e de mirare că nu am avut parte de o explozie a omuciderilor.
După primele cincisprezece minute de asist la conversaţie am început să îmi trec mâinile prin păr, la modul violent nu în sensul de mângâieri iar harababura nu era nici pe aproape de final. După alte cincisprezece minute făceam cerculeţe cu mouse-ul pe ecran. După alte cincisprezece minute am lăsat filmul să ruleze în fundal, iar eu m-am apucat să mă joc Hearts în timp ce ascultam cearta celor doi.
Nu aveam de pierdut nimic, decorul consta după 60 de minute din acelaşi living al celor doi iar protagoniştii erau aceeaşi, cei doi plus Nick şi Honey. Dacă filmul ar fi fost transmis la radio efectul ar fi fost acelaşi. Dar nu am renunţat, până la urmă cum voi face faţă vieţii dacă nu pot face faţă unui film, pe de altă parte, dacă nici eu nu rezist la filmul acesta cine să-i reziste? Ne uităm până la capăt.
După o oră şi cinci minute (jumătate din film) am considerat că tocmai mi-am dat examenul pentru centura neagră în ale răbdării, sunt acum maestru Zen. După nenumăratele filme la activ, eu nu îi vedeam rostul lui „Virginia Wolf”. Atunci ce poate vedea în filmul ăsta unul care a văzut douăzeci de filme în toată viaţa? Nu sunt toţi oamenii cineaşti. Nu sunt toţi oamenii curioşi de locomoţia camerei de luat vederi la care a apelat regizorul. Majoritate vor un „ceva” fără să îi intereseze şi „cumva”-ul.
Daţi-mi voie să vă educ în ceea ce priveşte mişcarea camerei. Martha se află tot timpul în centru în zonă frontală. George se repede mereu în cadru îndreptându-se spre Martha… ohoho furia. Nick şi Honey sunt mereu prinşi la mijloc în spatele cadrului pe undeva. Imaginea lui Nick este deseori asociată cu cea a Marthei iar cea a lui Honey este asociată cu cea a lui George.
Dacă filmul s-ar fi oprit la asta şi nota mea se oprea pe undeva la 2 maxim 3 ţinând cont de reprezentaţiile celor patru care se ridică mult peste nivelul filmului. Din fericire pentru doctorii care ar fi trebuit să mă trateze dacă filmul continua în ritmul acesta, cealaltă jumătate devine mai animată dar nicidecum ca şi logică. Conversaţiile lor par să se transforme într-un joc nebun, lumea începe să se îmbete, să plângă şi să urle şi mai tare. La un moment dat George îndreaptă o puşcă spre capul Marthei. Reacţia mea? „Împuşc-o dracu’ să tacă odată” şi ce să vezi… din puşcă iese o umbrelă… HRISTOOOAAAASEE.
Dar nu s-a oprit. În a doua jumătate, cei doi discută tot despre nimic, dar măcar discută despre acelaşi nimic. Ba că au un fiu, ba că n-au, ba că a murit, ba că n-a murit. Vedeţi? Deja totul capătă sens. Deja mă simt ca şi cum m-aş fi dus la un spital de nebuni, m-aş fi aşezat pe un scaun intr-un salon şi i-aş fi lăsat pe cei de acolo să îşi facă de cap. Intensitate? Ok, în măsura în care o discuţie poate fi intensă vorbind despre nimic. Ia încercaţi voi să fiţi intenşi vorbind despre nimic. Puteţi?
Aş zice că rulează încet dar ăsta nu rulează deloc, stă pe loc. Pălăvrăgesc despre absolut nimic. Ştiţi care ar fi rezumatul filmului? Doi oameni vorbesc ca să nu tacă. Îi invit pe toţi cei ce au zis că filmul este o capodoperă să îşi invite toţi prietenii şi să vizioneze împreună filmul. Dacă veţi rămâne fără prieteni în urma vizionării capodoperei, acesta va fi doar rezultatul ipocriziei voastre atunci când transformaţi orice film în capodoperă fără să fiţi capabili să vă argumentaţi măcar prin nişte onomatopee ideile. Ştiu că voi avea parte de reacţii de genul „Tre să fii inteligent să înţelegi filmul” dar să ferească Domnul să faceţi vreo greşeală gramaticală, vreun dezacord verb-substantiv în comentariu. Crede-mă, dacă nu ştii să scrii corect pe română, nici tu n-ai cum să înţelegi un „film pentru intelectuali” .
De recomandat? Îl recomand tuturor celor care au la televizor opţiunea picture-in-picture şi concomitent se pot uita şi la un meci… nu din România, poi ce, facem concurenţă filmului? Sunt atâtea filme ce merită urmărite, şi bănuiesc că nu sunteţi foarte curioşi de cum îşi mişcă regizorul camera. Deci nu, în nici un caz.
Elizabeth Taylor cu Richard Burton fac un cuplu splendid si totodata atat de veridic. Impreuna reusesc sa transpuna atat de bine cuplul casatorit de un amar de vreme, care deja se cunosc unul pe altul mai bine decat se cunosc pe sine, isi cunosc unul altuia limitele, slabiciunile dar care insa, ajung intr-un punct in care lucrurile se schimba.
Mike Nichols prezinta o intriga psihologica de exceptie cu o Elizabeth Taylor uluitoare, unul dintre filmele de referinta a acesteia.
Who's Afraid of Virginia Woolf? este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut, tinde spre perfectiune. Merita vazut cel putin o data! Nota 10!
Who's Afraid of Virginia Woolf
In cele peste doua ore pe care le cuprinde filmul, este necesar in primul rand ca spectatorul sa stea nemiscat si sa urmareasca fiecare moment, fiecare clipa: orice scapare poate fi scena in care s-a intrezarit finalul sau care a adus o motivatie suplimentara personajelor. Cuplul in jurul caruia se invarste intregul carusel (avem un minimum de mijloace si de personaje, dar suficiente pentru desfasurarea intregului dramatism) nu poate fi categorisit: este ori o familie dezordonata, careia ii place conflictul si il cultiva, sunt ori doua persoane care nu se suporta, dar nu au incotro, este ori un cuplu de nebuni pasionati, ce-i drept, care ii atrage pe cei tineri pentru a le oferi invataturi despre viata intr-o maniera proprie.
Taylor si Burton
Putem insa considera ca avem cel mai placut si, in acelasi timp, conflict familial din istoria cinematografiei. Tachinari reciproce, atacuri sub centura, amenintari cu moartea sau cu razboiul total fac deliciul acestui film, iar din acest punct de vedere trebuie mentionate interpretarile celor doi actori din rolurile principale, Richard Burton si Elizabeth Taylor. In vreme ce pe primul l-am redescoperit intr-un rol cu adevarat profund, fiind un “razboinic” profund si plin de umor, sarcastic, dar si foarte taios si inteligent, Elizabeth Taylor a castigat pentru acest film Oscarul pentru cea mai bun actrita in poate singurul ei rol din perioada de glorie in care depaseste stadiul romantic si romantios si se apropie de un rol perfect.
Who's Afraid of Virginia Woolf?
Cei doi se urasc, cei doi se iubesc? Momentele alterneaza si pare ca ne aflam doar in fata unei demonstratii, pigmentata din excel cu minciuni frustrante, atat pentru spectator, care ajunge sa nu mai creada nimic , cat si pentru tanarul cuplu in vizita. Acestia sunt invataceii, cobaii unei lectii parca repetate si repetitive: lor trebuie sa le demonstreze ca viata nu este asa de simpla cum pare la varsta primei tinereti, ca aparentele casniciei sunt deseori inselatoare, ca vor veni momentele certurilor zilnice si neintelegerii pe lucruri marunte. Iar ei ascund, inca de la inceputul casatoriei, aspecte minore, insa cu potential de distrugere: ea este deosebit de bogata, el e casatorit astfel din interes, el are dorinta de a se ridica prin orice mijloace (inclusiv trecerea prin patul sotiilor persoanelor importante), ea are o predispozitie pentru coniac, pe care o observam cu usurinta.
Este un film care poate fi considerat ca aspira spre perfectiune: una dintre cele mai bune adaptari ale unei piese de teatru, unul dintre cele mai indraznete filme din punct de vedere al limbajului in raport de epoca in care a aparut, un regizor care isi pune o amprenta unica, desi este la filmul de debut si un cuplu actoricesc de renume (Burton-Taylor), care si-a redescoperit talentul intr-o antiteza a romantismului, cadre interesante, cu umbre asupra paharelor de bautura sau urmarind doar expresiile fetelor, un conflict care dureaza de generatii in interiorul familiilor casatorite, dar acum adus spre absolut.