Părerea criticului
Fără a vedea vreun cadru din filmul piratat (chiar dacă nu ne-am putut abţine să nu arătăm câteva imagini cu Hugh "cel mai sexy om în viaţă" Jackman în toate splendoarea lui), Cinemagia îţi poate spune cu trei săptămâni înainte de premiera mondială a lui X-Men Origins: Wolverine ce să aştepţi de la această incursiune în trecutul unuia dintre cele mai iubite personaje Marvel.
Noul film este exact cum ar trebui să fie. Puteai să le reproşezi multe celor trei X-Men cu Patrick Stewart în rolul înţelptului telepat Charles Xavier, dar unul dintre cele mai îndreptăţite reproşuri era fragmentarea: multitudinea de mutanţi, plus discursul politic integrator (dar atât de indiferent) al trilogiei nu ajuta deloc să înţelegi drama supereroilor a căror principală dorinţă era să fie acceptaţi aşa cum sunt. Dacă în trilogie originalii X-Men nu deveneau decât o premisă pentru unele dintre cele mai scumpe efecte speciale create vreodată la Hollywood, cu totul alta este povestea din X-Men de la origini: Wolverine.
În primul rând, avem parte de Hugh Jackman şi de unul dintre cei mai populari anti-eroi ai tuturor timpurilor. "Supereroul care se asortează atât de bine cu nuanţe de gri" a urcat până pe locul patru în timpul celor mai populare personaje de benzi desenate ale tuturor timpurilor, iar filmul lui Gavin Hood îi dă exact spaţiul pe care-l merită şi exact ce-i trebuie pentru a înţelege captivanta sfâşiere între instinct ("nu sunt un animal!"), umanitate ("o, ba da, eşti un animal", îi spune Striker, omul din spatele programului Weapon X) şi obsesia pentru răzbunare.
Hood chiar că începe de la origini, cu un James (ulterior Logan) de vreo zece ani care descoperă într-un mod foarte neplăcut (şi oedipian) că dispune de puteri fantastice. Se întâmplă în secolul XIX, iar maturizarea eroului va deveni unul dintre cele mai interesante generice de văzut anul acesta la cinema, în care viitorul Wolverine este însoţit de fratele său Victor (Liev Schreiber), viitorul Sabretooth. Dacă James ucide numai ca să se apere sau ca să-şi protejeze ţara (o să-l vezi în Războiul de Independenţă, dar şi la invadarea Normandiei sau în Vietnam), Victor ucide din plăcere, ceea ce-i va aşeza pe cei doi fraţi pe interesante poziţii antagonice.
În ceea ce priveşte efectele speciale, filmul lui Hood stă excelent. Regizorul pare a favoriza cascadoriile clasice, prin nimic mai puţin spectaculoase decât atât de utilizatele efecte CGI. O comoară se dovedeşte a fi şi Jackman: acesta e atât de credibil în rol de supererou, încât îţi lasă impresia că poate face mai multe cu forţa fizică şi nişte frânghii decât subsolul plin de calculatoare al un studio de producţie. Echipa de efecte, în schimb, stă prost la capitolul latex: The Blob, imensul fost coleg de echipă al lui Wolverine, arată atât de rău, încât o transformă pe Rasputia lui Eddie Murphy într-o prezenţă cu totul şi cu totul agreabilă.
Alte atu-uri ale filmului: Ryan Reynolds în rolul lui Deadpool, un mutant atât de over the top încât n-are cum să nu-ţi placă (deşi atributele acestuia mai că sabotează un eventual spin-off cu el ca protagonist), frumoasa Lynn Collins, care te face cu... mâna (vezi tu ce şi cum), plus apariţia surpriză a unui alt popular personaj din trilogia X-Men. Chiar dacă nu e nici The Dark Knight şi nici Iron Man, X-Men Origines: Wolverine nu va dezamăgi deloc fanii seriei, deşi aceştia vor scrâşni un pic din dinţi o dată cu deznodământul.
Obligatoriu de văzut la cinema şi nu doar până la generic, căci acesta este întrerupt de două secvenţe cu trimiteri spre viitorul mutanţilor.
Noul film este exact cum ar trebui să fie. Puteai să le reproşezi multe celor trei X-Men cu Patrick Stewart în rolul înţelptului telepat Charles Xavier, dar unul dintre cele mai îndreptăţite reproşuri era fragmentarea: multitudinea de mutanţi, plus discursul politic integrator (dar atât de indiferent) al trilogiei nu ajuta deloc să înţelegi drama supereroilor a căror principală dorinţă era să fie acceptaţi aşa cum sunt. Dacă în trilogie originalii X-Men nu deveneau decât o premisă pentru unele dintre cele mai scumpe efecte speciale create vreodată la Hollywood, cu totul alta este povestea din X-Men de la origini: Wolverine.
În primul rând, avem parte de Hugh Jackman şi de unul dintre cei mai populari anti-eroi ai tuturor timpurilor. "Supereroul care se asortează atât de bine cu nuanţe de gri" a urcat până pe locul patru în timpul celor mai populare personaje de benzi desenate ale tuturor timpurilor, iar filmul lui Gavin Hood îi dă exact spaţiul pe care-l merită şi exact ce-i trebuie pentru a înţelege captivanta sfâşiere între instinct ("nu sunt un animal!"), umanitate ("o, ba da, eşti un animal", îi spune Striker, omul din spatele programului Weapon X) şi obsesia pentru răzbunare.
Hood chiar că începe de la origini, cu un James (ulterior Logan) de vreo zece ani care descoperă într-un mod foarte neplăcut (şi oedipian) că dispune de puteri fantastice. Se întâmplă în secolul XIX, iar maturizarea eroului va deveni unul dintre cele mai interesante generice de văzut anul acesta la cinema, în care viitorul Wolverine este însoţit de fratele său Victor (Liev Schreiber), viitorul Sabretooth. Dacă James ucide numai ca să se apere sau ca să-şi protejeze ţara (o să-l vezi în Războiul de Independenţă, dar şi la invadarea Normandiei sau în Vietnam), Victor ucide din plăcere, ceea ce-i va aşeza pe cei doi fraţi pe interesante poziţii antagonice.
În ceea ce priveşte efectele speciale, filmul lui Hood stă excelent. Regizorul pare a favoriza cascadoriile clasice, prin nimic mai puţin spectaculoase decât atât de utilizatele efecte CGI. O comoară se dovedeşte a fi şi Jackman: acesta e atât de credibil în rol de supererou, încât îţi lasă impresia că poate face mai multe cu forţa fizică şi nişte frânghii decât subsolul plin de calculatoare al un studio de producţie. Echipa de efecte, în schimb, stă prost la capitolul latex: The Blob, imensul fost coleg de echipă al lui Wolverine, arată atât de rău, încât o transformă pe Rasputia lui Eddie Murphy într-o prezenţă cu totul şi cu totul agreabilă.
Alte atu-uri ale filmului: Ryan Reynolds în rolul lui Deadpool, un mutant atât de over the top încât n-are cum să nu-ţi placă (deşi atributele acestuia mai că sabotează un eventual spin-off cu el ca protagonist), frumoasa Lynn Collins, care te face cu... mâna (vezi tu ce şi cum), plus apariţia surpriză a unui alt popular personaj din trilogia X-Men. Chiar dacă nu e nici The Dark Knight şi nici Iron Man, X-Men Origines: Wolverine nu va dezamăgi deloc fanii seriei, deşi aceştia vor scrâşni un pic din dinţi o dată cu deznodământul.
Obligatoriu de văzut la cinema şi nu doar până la generic, căci acesta este întrerupt de două secvenţe cu trimiteri spre viitorul mutanţilor.
