Părerea criticului
După ce am urmărit filmul am simţit o lovitură în plex… m-am simţit ca şi cum aş fi fost înşelat de o soţie cu care credeam că sunt perfect compatibil. Dintre cei trei regizori preferaţi pe care îi am Kusturica rămase singurul a cărui filme să nu mă dezamăgească, asta în condiţiile în care Christopher Nolan a primit un cartonaş galben pentru „Insomnia” cu atât mai grav cu cât protagoniştii sunt Al Pacino şi Robin Williams iar Alred Hitchcock a primit cartonaş galben pentru „To Catch a Thief” şi roşu direct pentru „Notorious”, fără să mai ia şi al doilea galben.
Dacă un alt film de-al lui Kusturica pe care eu îl consider ca făcând parte din primele zece filme făcute vreodată şi anume „Underground” a fost ca o nuntă în care am ajuns să văd de ce e în stare soţia, atunci „Zivot je cudo” sau „Life is a Miracle” a fost primul semn de declin.
În momentul în care pronunţă cineva cuvântul Kusturica eu îl asociez automat cu muzica balcanică, haos şi harababura dar o harababură pozitivă care m-a făcut să devin dependent de filmele lui dar în acest film harababura dispare în minutul 20 făcând loc motivului războiului ca mai apoi acesta să se transforme într-un film cu puternică tentă politică. Se ştie că el nu este cea mai agreată persoană din Bosnia cu toate că s-a născut în zonă şi asta pentru că în timpul războiului ar fi simpatizat cu Serbia. Dacă în „Underground” tenta politică era una pacifistă ce urmărea reunificarea ţărilor în filmul de faţă este prea pe faţă.
Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel din Bosnia situat la graniţa dintre Bosnia şi Serbia avându-l ca personaj principal pe Luka, un inginer de cale ferată acompaniat de familia acestuia şi prietenii apropiaţi. Era anul 1992, moment în care noua cale de transport şi alde calea ferată făcea ravagii în micul orăşel în condiţiile în care se locuitorii se aşteptau a oraşul să devină un obiectiv turistic datorită noii infrastructuri. Kusturica a subliniat bine acest aspect în film, asta în condiţiile în care totul se petrece pe cale ferată, maşinile sunt modificate astfel încât să circule pe cale ferată, mai că mergeau şi la toaletă pe cale ferată. Luka este mândru de familia sa… iniţial. Fiul lui este pe cale să ajungă jucător faimos de fotbal la Partizan Belgrad asta înainte ca izbucnirea războiului să îi dea planurile peste cap. Soţia lui fuge cu un ţambalist maghiar ca mai apoi să se întoarcă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E doar ipocrizia feminină pe care am întâlnit-o şi în filmul „Kramer vs. Kramer” când Meryl îşi revendică copilul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat după ce a decis să-şi ia un an de concediu din atribuţiile parentale. În momentul în care am criticat acest lucru au tăbărât pe mine toate fetele de parcă am criticat un lucru firesc şi mamele de fapt au voie să îşi ia concediu când vor muşchii lor din a fi mamă.
Totul se complică în momentul în care Milos, fiul lui Luka este luat prizonier de tabăra adversă şi se complică şi mai mult în momentul în care Luka se îndrăgosteşte de o asistentă sârboaică care era considerată ca fiind prizoniera în schimbul căreia îl va primi înapoi pe Milos. Acesta este momentul în care camera video încetează să mai danseze odată cu personajele şi filmul devine unul politizat fără metafore care să aibă şi vreun fundament. Dacă în „Arizona Dream” acestea au fost sarea şi piperul aici par mai mult nişte cârpeli. A dispărut şi muzica, a dispărut şi Kusturica. Asta pentru că se abate prea mult de la subiect, filmul ţine prea mult datorită unor scene care puteau fi eliminate fără problemă astfel încât filmul să urmeze un fir oarecum mai liniar.
Dacă un alt film de-al lui Kusturica pe care eu îl consider ca făcând parte din primele zece filme făcute vreodată şi anume „Underground” a fost ca o nuntă în care am ajuns să văd de ce e în stare soţia, atunci „Zivot je cudo” sau „Life is a Miracle” a fost primul semn de declin.
În momentul în care pronunţă cineva cuvântul Kusturica eu îl asociez automat cu muzica balcanică, haos şi harababura dar o harababură pozitivă care m-a făcut să devin dependent de filmele lui dar în acest film harababura dispare în minutul 20 făcând loc motivului războiului ca mai apoi acesta să se transforme într-un film cu puternică tentă politică. Se ştie că el nu este cea mai agreată persoană din Bosnia cu toate că s-a născut în zonă şi asta pentru că în timpul războiului ar fi simpatizat cu Serbia. Dacă în „Underground” tenta politică era una pacifistă ce urmărea reunificarea ţărilor în filmul de faţă este prea pe faţă.
Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel din Bosnia situat la graniţa dintre Bosnia şi Serbia avându-l ca personaj principal pe Luka, un inginer de cale ferată acompaniat de familia acestuia şi prietenii apropiaţi. Era anul 1992, moment în care noua cale de transport şi alde calea ferată făcea ravagii în micul orăşel în condiţiile în care se locuitorii se aşteptau a oraşul să devină un obiectiv turistic datorită noii infrastructuri. Kusturica a subliniat bine acest aspect în film, asta în condiţiile în care totul se petrece pe cale ferată, maşinile sunt modificate astfel încât să circule pe cale ferată, mai că mergeau şi la toaletă pe cale ferată. Luka este mândru de familia sa… iniţial. Fiul lui este pe cale să ajungă jucător faimos de fotbal la Partizan Belgrad asta înainte ca izbucnirea războiului să îi dea planurile peste cap. Soţia lui fuge cu un ţambalist maghiar ca mai apoi să se întoarcă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E doar ipocrizia feminină pe care am întâlnit-o şi în filmul „Kramer vs. Kramer” când Meryl îşi revendică copilul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat după ce a decis să-şi ia un an de concediu din atribuţiile parentale. În momentul în care am criticat acest lucru au tăbărât pe mine toate fetele de parcă am criticat un lucru firesc şi mamele de fapt au voie să îşi ia concediu când vor muşchii lor din a fi mamă.
Totul se complică în momentul în care Milos, fiul lui Luka este luat prizonier de tabăra adversă şi se complică şi mai mult în momentul în care Luka se îndrăgosteşte de o asistentă sârboaică care era considerată ca fiind prizoniera în schimbul căreia îl va primi înapoi pe Milos. Acesta este momentul în care camera video încetează să mai danseze odată cu personajele şi filmul devine unul politizat fără metafore care să aibă şi vreun fundament. Dacă în „Arizona Dream” acestea au fost sarea şi piperul aici par mai mult nişte cârpeli. A dispărut şi muzica, a dispărut şi Kusturica. Asta pentru că se abate prea mult de la subiect, filmul ţine prea mult datorită unor scene care puteau fi eliminate fără problemă astfel încât filmul să urmeze un fir oarecum mai liniar.
