Corespondență de la Cannes 2022: aniversarea de 75 de ani, filmul românesc Metronom

Interpretarea lui Vlad Ivanov te îngheață

Ieri seara, pe covorul roșu, aveai impresia că răsfoiești un dicționar de cinema, căci au defilat sute de staruri de cinema, ca să sărbătorească a 75-a ediție, cu entuzismul libertății recucerite, după doi ani grei de pandemie, și ca să dea ghes publicului, nu doar să-și facă selfie cu vedetele, ci să revină - în număr cât mai mare - în sălile de cinema.

Să nu uităm că și la Cannes s-a deschis un multiplex, cu multe săli, care s-ar dori să fie la fel de pline ca la Top Gun și Elvis, la un loc. Începe lungul weekend de Înălțare, la ei, și cum vremea se mai înnourează, refugiul ideal e la cinema. Un motiv în plus să vadă și mai multă lume debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Alexandru Belc, Metronom, care la a doua vizionare e și mai tulburător, și detaliile vremii de la scenografie (Bogdan Ionescu), la jocul nuanțat și înfricoșător al lui Vlad Ivanov, filmat impecabil de Tudor Panduru (DOP și la R.M.N. ) care a studiat cum să intimidezi o adolescentă (Mara Bugarin) să devină o delatoare, cu tot șantajul de rigoare! Te îngheață. Și ai vrea ca istoria să nu se mai repete niciodată. Ar mai merita un Gopo.

Tudor Giurgiu a fost și el la proiecția de gală, și știm deja că în avanpremieră pelicula va putea fi văzută la TIFF. Producătorul Cătălin Mitulescu, care are mână bună, a mai descoperit un talent, dar așteptăm să revină și la regie, pentru că e de neuitat Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, din 2006.

Tori și Lokita al fraților Dardenne, cu teme sociale, bine aduse din condei, cu măiestrie chiar, cu doi, încă minori, refugiați din Benin, pe care toată lumea îi exploatează, în Belgia (și cu siguranță nu numai acolo) a creat emoții, aplauze, dar și ceva huiduieli. Empatia pare pe sfârșite.

Nostalgia e un italienesc al lui Mario Martone, despre ura care nu se stinge nici după 40 de ani, la Napoli, unde degeaba vrei să-ți regăsești farmecul copilăriei, ranchiuna persistă și e letală. Dacă m-a oripilat filmul lui Cronenberg și unii extremiști mai că i-ar da Palme d’Or-ul, ceea ce cred că ar fi o nouă palmă dată spectatorului, care acceptă greu ororile, mai ales că dai de ele în orice clipă și la Știri, am avut ocazia să înlemnesc iar.

La clasice, din 1970, Trăiască moartea (cinic titlu, dar care pornește de la un slogan din perioada răzbunărilor franchiste, din Spania), al lui Fernando Arrabal e tot un amestec de Titane și Crimele viitorului, poate doar mai cultivat, despre dramele unei perioade tulbure, preluată și de Almodovar, în recentul Mame paralele. Acest experimental (și un experiment pentru răbdarea cinefilului) tocmai a fost restaurat de Cinemateca din Toulouse, spre satisfacția nonagenarului legendar, care acum 37 de ani era la București, dar îi știam doar din lecturi opera...

Sper ca Inocentul (care are același titlu cu neuitata tragedie după d’ Annunzio, semnat de Luchino Visconti, din 1987) să fie realmente un thriller romantic. Fiind în afara competiției, cu regia semnată de Louis Garrel, care ne-a uimit, în sensul bun, cu Cruciada de la Berlinală, sunt ceva șanse. 

Copyright: fotografii puse la dispoziție de Cristian Radu Nema, regizorul documentarelor Junele Sihastru (2021), Cufărul (2019), Arhitectura României Mari (2017), O legendă vie (2007)