Corpus Christi: sufletul îl face pe om

Filmul polonez nominalizat la Oscar poate fi văzut la TIFF

Nominalizat anul acesta la Oscarul pentru Cel mai bun film străin, filmul polonez Corpus Christi îşi face debutul în România în cadrul festivalului Transilvania (citeşte articolele noastre despre cea de-a 19-a ediţie aici) şi ne arată ce se întâmplă atunci când Daniel, un delincvent abia eliberat de la şcoala de corecţie, ajunge dintr-o întâmplare să se pretindă preot într-un sat. Pornit de la un fapt divers din presa poloneză, filmul se transformă într-un manifest pentru iertare, indiferent dacă aceasta e îndreptată spre noi înşine sau spre alţii.

După o perioadă petrecută într-un centru de reeducare pentru minori, Daniel (Bartosz Bielenia) este eliberat şi trebuie să-şi înceapă drumul spre reintegrarea în societate muncind într-o fabrică de cherestea dintr-un sat. O vorbă aruncată în vânt (şi o costumaţie de preot catolic folosită la o petrecere) face ca Daniel să-l înlocuiască, în urma unui concurs de împrejurări, pe preotul alcoolic al satului, tânărul ajungând repede să insufle entuziasm în comunitatea de credincioşi. Îl ajută foarte mult în impostura sa faptul că satul a fost afectat recent de tragedia unui accident de maşină cu şapte victime printre localnici.

Deşi suferă din cauza unui oarecare conformism, filmul lui Jan Komasa ridică mai multe întrebări ataşante, arătând cu degetul spre ineficienţa bisericii şi corupţia de provincie, dar şi discutând de fapt esenţa imposturii. Cine este mai impostor în această poveste, tânărul Daniel, care ajunge cumva să ofere alinare satului dezbinat de tragedie? Sau bătrânul preot cu patalama, dar anchilozat în rituri goale de conţinut şi complet depăşit de durerea ce-l înconjoară?

Corpus Christi navighează inspirat (şi adesea imprevizibil) aceste ape tulburi, arătând cum ajutorul poate veni de unde te aştepţi mai puţin, atât pentru cel care are disperată nevoie de el, cât şi pentru cel gata să-l ofere. Până la urmă filmul oferă o discuţie despre relativismul omniprezent: lucruri care într-un context sunt permisibile, în altul nu mai sunt deloc aşa. Fără să detaliem contextul tragediei, ideea de vină este şi ea în centrul poveştii.

Unul din punctele forte ale viitoarei premiere (încă nu ştim când se va lansa Corpus Christi în România) este un paradox al instituţiei bisericii. Aceasta propovăduieşte iertarea şi pomeneşte ad nauseam exemplul celui care se căieşte, dar nu acceptă (cel puţin biserica poloneză) în rândurile ei oameni care au cazier. Desigur, "fă ce zice popa, nu ce face popa", dar dubla măsură în acest caz e mai mult decât neaşteptată: deşi în predică ridică în slăvi căinţa, de facto biserica pretinde imaculare...

Ca şi la noi, e o mare distanţă între har şi politicul omniprezent care îmbălsămează biserica, transformând-o într-o instituţie veştedă, dacă nu chiar putredă, cufundată într-un rigor mortis fără scăpare al tradiţiei prăfuite. Când harul e mai degrabă excepţia decât regula, cum să nu conteşti locul bisericii în societate? Şi cum să nu fii tentat să îmbrăţişezi harul lui Daniel, tânărul care trece durerea enoriaşilor săi prin propria experienţă şi oferă soluţii poate extreme, dar eficiente?

Corpus Christi poate fi văzut la TIFF vineri, 7 august, în Piaţa Unirii de la ora 21.30, şi duminică, 9 august, în locaţia Apáczai, tot de la 21.30.