Crima perfectă: unui bărbat chipeş să-i iertăm orice

Glen Powell şi Margaret Qualley dau fiori într-un thriller deraiat moral

După ce anul trecut Roofman încerca să ne convingă (reuşind doar parţial) că, dacă te interpretează Channing Tatum, eşti un tip mişto şi după ce jefuieşti zeci de restaurante, Crima perfectă/How to Make a Killing plusează vertiginos: dacă te interpretează Glen Powell, eşti mişto şi dacă-ţi ucizi o mare parte din familie pentru a pune mâna pe avere... Rareori vezi un film care să te nedumerească mai mult, pe de o parte, iar pe de alta să te facă să-ţi fie dor de Hollywood-ul când eroii erau oameni buni (sau măcar perfectibili) şi nu criminali cu sânge rece.

Că eroul, Becket Redfellow (Powell), este criminal în serie ştii din prima secundă, când îl vezi după gratii într-o celulă de închisoare şi afli că va în câteva ore va primi pedeapsa capitală. Scenariul scris de regizorul John Patton Ford se foloseşte de o ultimă conversaţie a "eroului" cu un preot pentru a lansa o serie de flashback-uri care ne informează că Becket este un membru al bogatei familii Redfellow şi că mama sa a fost izgonită când a rămas însărcinată cu el. Dar Beckett ştie că, printr-un tertip financiar al bunicului său, întreaga avere a familiei trece automat la ultimul membru supravieţuitor şi atunci purcede tacticos la uciderea celor şapte unchi şi veri care stau între el şi miliardele de dolari.

Scenariul creează în jurul lui Becket o întreaga reţea de scuze. Ba că el nu voia de fapt să ucidă şi că totul a început "accidental", ba că rudele meritau să moară, fiind toţi nişte dezaxaţi pervertiţi de resursele financiare inepuizabile, unul mai inept şi toxic decât celălalt. Este uimitor arsenalul de mijloace prin care acest film se chinuie să justifice opusul celebrei porunci biblice "să nu ucizi".

Pe de o parte, filmul creează eficient un portret respingător al bogatului obsedat să-şi crească averea, să fenteze statul şi să-şi pună rudele în poziţii-cheie pentru care nu au competenţă. Îl vedem pe bogat în stare să abuzeze cu cruzime şi indiferenţă de cei slabi sau să uite de o tânără de 18 ani doar pentru "păcatul" că a refuzat să facă avort. Da, aceşti nenorociţi merită să se abată legea (sau jurnaliştii) asupra lor, dar nu şi să fie ucişi unul câte unul, iar criminalul să ne fie servit sec pe ecran drept un erou...

În ce-l priveşte pe Glen Powell, probabil că un alt actor ar fi fost mai potrivit în rolul acestui bărbat care îşi îmbrăţişează tot mai strâns statutul de răzbunător al nedreptăţii suferite de mama sa, deşi are o mulţime de ocazii să renunţe. Este o vorbă celebră, "Cea mai bună răzbunare este o viaţă bine trăită", dar nu, în loc să devină un erou pozitiv, Becket alege să ucidă. Şi apoi să ucidă iar şi iar. În unele cazuri, să ucidă complet neverosimil, de exemplu cu o ancoră pe care o poate ridica cu o singură mână, dar care îl trage în adâncuri, cu forţa unui rechin, pe cel prins de ea (scena e şi în trailer). Cu priviri prea fixe şi zâmbete prea studiate, Powell pare să nu ştie ce vrea de la personajul său, iar spectatorul simte asta numaidecât.

Mult mai bine stau lucrurile cu Margaret Qualley, actriţă ce a căpătat o celebritate globală după apariţia, ca versiune perfectă fizic a "trecutei" Demi Moore, în The Substance, film premiat la festivalul de la Cannes din 2024 cu premiul pentru Cel mai bun scenariu. O "mean girl" îmbrăcată şi accesorizată ireproşabil, Qualley chiar ştie ce să facă cu personajul ei, o prietenă din copilărie a lui Becket care nu ezită să-l şantajeze când situaţia ei financiară se deteriorează.

Este totuşi tot mai deranjantă ambiguitatea morală a filmelor realizate la Hollywood, gata să ne ceară să iubim criminali, ba chiar să ne admonestează dacă îndrăznim să nu o facem. Probabil că în 2027 se va lansa un film în care ni se va spune că şi tânăra din România care a complotat cu mai mulţi reprezentanţi ai sistemului medical pentru a-şi ucide mama merită şi ea să fie eroină "iubibilă" de cinema.