De capul nostru, portretul cald al unei generații lăsate singure

Tudor Cristian Jurgiu surprinde cu delicatețe fragilitatea unor adolescenți rămași singuri, însă alege atmosfera și frumusețea imaginii în detrimentul unei povești care să ne apropie cu adevărat de ei

Cel mai recent film al lui Tudor Jurgiu vine în cinematografe și are cu ce se mândri: a avut premiera mondială în secțiunea Forum a Festivalului de Film de la Berlin și a primit premiul CICAE Art Cinema Award, acordat de rețeaua internațională a cinematografelor de artă. La al treilea lungmetraj, după Câinele japonez (debutul cu Victor Rebengiuc) și Poate mai trăiesc și azi, cineastul se desprinde și mai apăsat de realismul Noului Val Românesc și mizează pe interioritatea personajelor sale și pe atmosferă. De capul nostru pornește de la un fenomen cât se poate de real - cei aproximativ 150.000 de copii rămași acasă, în România, cu părinții plecați la muncă în străinătate - și încearcă să surprindă ce se întâmplă cu o generație lăsată, practic, de capul ei.

În centru îi avem pe Luca (Vlad Furtună) și Flavia (Denisa Vrajă), doi adolescenți care sunt mai mult decât prieteni, deși ea nu pare sigură că își dorește o relație serioasă cu el. Situația lor de acasă nu este, însă, cea mai fericită. Părinții Flaviei vorbesc cu ea online, fiecare din altă țară, venind cu promisiuni legate de o întoarcere mereu amânată până când fata pricepe că ei intenţionează de fapt să divorțeze. Și tatăl lui Luca muncește în străinătate ca „să termine casa” și o lasă pe bunică să aibă grijă de el și de sora lui mai mică, Tina (Mara Diaconu-Ducica), o fetiță mai năzdrăvană. Când bunica moare brusc, iar tatăl nu se sinchisește să vină nici măcar la înmormântare, copiii rămân complet pe cont propriu. Lucrurile se complică atunci când Tina aduce acasă doi frați fugiți de la părinți, Lia (Sofia Vasiliu) și Dudu (Dominique Toma), iar cei cinci ajung să formeze un fel de familie improvizată.

Distribuția copiilor reprezintă fără doar și poate punctul forte al filmului. Vlad Furtună este expresiv și transmite mult doar din priviri și din felul în care reacționează, iar când vorbește, o face cu intenție și fără note false. Denisa Vrajă construiește o Flavia dură pe dinafară și fragilă pe dedesubt, ascunsă în spatele sarcasmului, în timp ce Mara Diaconu-Ducica este numai potrivită pentru rolul de soră mai mică, relevând mai multe straturi ale personajului ei. Este și meritul regizorului că a reușit să îi îndrume pe tinerii actori spre niște interpretări naturale, mulți dintre ei la prima experiență în fața camerei.

Imaginea semnată de Andrei Butică este la fel de demnă de laude. Lumina caldă, aproape ca de basm, dă filmului o textură care trimite la Rohmer și apropie pe alocuri totul de un soi de realism magic (chiar dacă nu se întâmplă nimic în direcția asta). Scenografia Soniei Constantinescu și costumele Alexandrei Alma Ungureanu întregesc tabloul și contribuie considerabil la atmosfera filmului, iar câteva secvențe ajung să fie memorabile tocmai prin frumusețea lor stranie, cum ar fi momentul în care copiii ard cadourile primite de la părinți, într-un mic gest de revoltă.

Problemele apar, însă, la nivelul poveștii. De capul nostru este, teoretic, o poveste despre maturizare, doar că refuză cu bună știință să respecte formula acestui subgen. Nu prea există un conflict principal (altul decât supărările copiilor pe părinții lor) sau o transformare a personajelor, iar la final îmi este destul de greu să spun cum anume se maturizează copiii, în afară de faptul că Luca devine mai tranșant în relația cu Flavia. Acest lucru poate fi interpretat și ca o opțiune asumată, având în vedere că Flavia și Luca par oricum destul de maturi înainte de a începe filmul, dar lipsa unui fir narativ care să le dea o direcție face ca personajele să pară doar în derivă. Nu e nimic rău în a arăta niște scene din viața unor tineri fără țintă și poate că asta este și ideea: să prezinte un colaj de activități cotidiene prin care să întrezărim interiorul tulburat de absența familiei. Din păcate, unii spectatori pot fi alienați de această decizie, povestea fiind pe alocuri destul de confuză din cauza prezentării în afara ordinii cronologice a unor momente (în special cele din pădure).

Cu toate că regizorul ne cere să acceptăm premisa, uneori lipsa de verosimilitate e mai greu de înghițit: nu numai că acești copii rămân singuri, cu bani la discreție, fără ca vreun adult sau vreo autoritate să își facă apariția și să le spargă bula ca de basm (o intervenție care ar fi putut adăuga mult și chiar forța o maturizare reală), dar filmul rezolvă off-screen și tot ce ține de înmormântarea bunicii. Iar la acest tablou oniric se adaugă, ca din senin, cei doi frați fugiți de acasă, pe care nu îi caută nimeni. Mai mult, finalul este bizar și nepotrivit, lăsând impresia că la montaj s-a tăiat din greșeală scena deznodământului propriu-zis. Astfel că filmul se încheie cu o scenă ciudată - care mi-a amintit de Dogtooth al lui Lanthimos - și nu lasă în urmă decât și mai multe semne de întrebare.

Per ansamblu, De capul nostru este un film cu mult potențial, dar care se pierde pe drum: Jurgiu alege să urmărească niște adolescenți surprinși mai degrabă în derivă decât să sape mai adânc în drama prin care trec. E o producție frumoasă vizual și bine jucată, premiată pe merit pentru asta (juriul de la Berlin a lăudat tocmai prestațiile actorilor), dar e și genul de film care poate împărți publicul în două: cel care apreciază caracterizarea lentă și uneori ambiguă a personajelor și cel care tânjea după un conflict principal și o miză mai puternice. Eu mă aflu undeva la mijloc, dar înclin spre a doua tabără: dincolo de frumusețea lui, mi-aș fi dorit un film care să ne apropie mai mult de experiența acestor copii abandonați.