Despre război și patriarhat pe note de Vivaldi – Vermiglio: Mireasa muntelui

Cel mai nou film al regizoarei Maura Delpero, Vermiglio: Mireasa muntelui, a câștigat 5 premii la Veneția, o nominalizare la Globurile de Aur și a fost propunerea Italiei pentru Oscaruri, ajungând pe lista scurtă.

După un circuit festivalier de succes, Vermiglio: Mireasa muntelui a avut premiera națională la Festivalul Visuali Italiane 2025 din București și poate fi vizionat în cinematografele din România. Plasată în 1944 în munții Italiei, acțiunea urmărește familia învățătorului (Tommaso Ragno) din satul Vermiglio. Fiecare membru pare să aibă propriile sale secrete prin care face față monotoniei și condițiilor precare de viață, însă echilibrul fin este dat peste cap atunci când doi dezertori sunt adăpostiți în hambarul dascălului.

Deși pelicula prezintă o comunitate profund patriarhală, cineasta a ales să își concentreze atenția pe copiii de sex feminin din familie, fete interpretate în mod remarcabil de actrițe debutante, provenind chiar din mediul rural. Lucia (Martina Scrinzi), fiica cea mai mare, se îndrăgostește de soldatul Pietro (Giuseppe De Domenico) și îl convinge să o ia de soție, însă va descoperi cât de curând că nu îl cunoaște deloc pe sicilainul misterios pe care îl iubește. Rămasă gravidă și singură, ea trebuie să se lupte cu o societate ce crede cu tărie că viața ei s-a terminat acolo, că nu mai există rost pe Pământ pentru o femeie cu un copil și fără un bărbat, dar și cu demonii săi interiori cauzați de trădarea suferită. Dacă prima parte a filmului expune determinarea ei de a-și îndeplini misiunea prestabilită de tată – aceea de a se căsători și a deveni casnică, a doua parte relevă consecințele care apar când acel unic obiectiv eșuează și călătoria ei, fizică și simbolică, pentru a-și accepta fetița nou-născută.

Ada (Rachele Potrich), fiica mijlocie, dezvoltă o fascinație pentru Virginia (Carlotta Gamba), o fată libertină din vecini. Între întâlnirile cu ea și escapadele singuratice din spatele dulapului, Ada face orice pentru a scăpa din colivie. Nefiind copilul ales pentru a continua studiile, rol ce îi revine agerei mezine Flavia (Anna Thaler), ea se cufundă în rigurozitatea religiei pentru a găsi puțină alinare. Dar rebeliunea râvnită se află în antiteză cu dogmele spirituale pe care încearcă să le respecte cu sfințenie, pedepsindu-se pentru fiecare scăpare. Pe parcursul filmului o vedem cum învață să balanseze cele două personalități opuse ale ei, până ajung să formeze un armonios yin-yang. La final, Ada fumează liniștită în haine de călugăriță.

Deși învățătorul e cult și rezonabil – nu își bate nevasta și nu e agresiv față de cei mici, așa cum te-ai aștepta de la un tată din zona rurală, în special în secolul trecut, pe timp de război – soția lui nu e conturată decât ca o fabrică de făcut copii. După zece nașteri și câteva morți, pare că personalitatea ei s-a dizolvat complet, rămânănd doar un corp șters, lipsit de energia necesară pentru a-și îndruma odraslele în procesul de creștere. Nu e nevoie de violență domestică pentru a arăta o comunitate conservatoare, e de ajuns să observăm rolurile atribuite femeilor aparținătoare.

Printre căutări, drame și dileme își fac loc cu sfială conversațiile interesante dintre frați și surori, o adevărată oglindă care reflectă cum înțeleg ei relațiile romantice, religia și războiul și cum le analizează prin filtrul propriu. Toate acestea se întâmplă într-un ritm lent, specific naturii muntelui, pe fundalul unor peisaje idilice și sublime indiferent de sezon, suprinse de camera lui Mikhail Krichman și acompaniate chiar de Anotimpurile lui Vivaldi, de notele lui Chopin și de muzica clasică semnată de Matteo Franceschini. Cromatica predominant albastră ne insuflă răceala specifică vremurilor.

Vermiglio: Mireasa muntelui prezintă unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate din istoria umanității prin perspectiva locuitorilor dintr-un sat liniștit, abia atins de ororile războiului. Le dă o voce celor care au rămas și arată cum au fost ei afectați de cei ce au plecat. Vorbește despre puterea femeilor de a-și găsi propriul drum, nu cel dictat de altcineva. Și relevă cât de importante sunt educația și cultura pentru a-ți depăși condiția.