Frații Dardenne: "Fetele din filmul nostru învață să nu mai sufere din cauza alegerilor altora"

Jean-Pierre și Luc Dardenne au oferit un interviu exclusiv pentru Cinemagia la Festivalul de la Cannes, unde au fost recompensați cu premiul pentru cel mai bun scenariu pentru noul lor film, Jeunes mères

Recunoscuți pentru filmele sale sociale, cineaștii belgieni Jean-Pierre și Luc Dardenne au revenit în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes cu un nou titlu, Jeunes mères (The Young Mother's Home). Pelicula explorează dramele pe care le trăiesc cinci mame tinere, aflate în situații dificile, care sunt sprijinite de adăposturile pentru minore însărcinate din Belgia. În aceste locuri, ele sunt învățate cum să gestioneze rolul de mamă, dar și ce pot face pentru a prelua controlul asupra propriilor vieți.

Discuția de mai jos a avut loc în cadrul unui interviu de tip roundtable alături de diverși jurnaliști internaționali și a parcurs atât provocările filmării cu actrițe tinere și bebeluși reali, cât și importanța adăposturilor pentru mame minore în Belgia și în Europa.

Î: Care a fost sursa de inspirație pentru acest film?

Jean-Pierre Dardenne: Punctul de plecare a fost un scenariu despre o tânără mamă care ajunge într-un adăpost pentru mame minore, unde întâlnește un băiat ce o ajută să creeze o relație cu bebelușul ei. Dar, pentru că nu știam cum funcționează aceste adăposturi, am decis să mergem să le vizităm. Știam de existența lor, dar nu cunoșteam cum sunt organizate de fapt. Când am ajuns acolo, am fost copleșiți de atmosfera acelui loc, de comunitatea formată din mame, educatoare și psihologi, de sprijinul reciproc, dar și de suferința lor comună. Așa că am hotărât să plasăm povestea acolo, fără băiatul din scenariul inițial, dar cu mai multe protagoniste, un lucru nou pentru noi. Ne-am impus o singură regulă: să nu structurăm filmul în jurul unui loc fix, ci să spunem cinci povești distincte, de la A la Z, și fiecare fată să aibă un licăr de speranță. Adică să devină capabile să-și asume responsabilitatea și să facă alegeri proprii. Să nu mai sufere din cauza alegerilor altora.

Î: Finalul din filmele voastre este întotdeauna puternic. Cum ajungeți la un astfel de deznodământ? Cunoașteți finalul și așa construiți povestea sau îl descoperiți pe parcurs?

Luc Dardenne: Avem nevoie să știm finalul încă de la început. Și, în acest film, era important ca fiecare fată să-și încheie parcursul, să aibă o traiectorie definită. Am avut nevoie de cinci finaluri diferite, chiar dacă al cincilea e mai scurt. Cea de-a cincea fată este esențială pentru că oferă perspectiva corectă asupra celorlalte. Ea este cea care reușește să devină responsabilă. Nu am vrut să adunăm finaluri ca într-un colaj, ci să găsim ritmul potrivit, ca niște râuri diferite care se varsă toate în aceeași mare.

Î: Cum ați descrie munca angajatelor din adăposturi? Este esențială pentru film și relația cu mamele tinere.

J-P. Dardenne: Filmul este inspirat tocmai din acest lucru: toate cele din adăpost sunt femei care ajută alte fete tinere cu bebelușii lor, de la A la Z. Fetele nu știu nici măcar cum să țină un copil în brațe, cum să-i schimbe scutecul, cum să-l hrănească. Toți bebelușii sunt hrăniți cu biberonul, mamele nu alăptează. De aceea este esențial rolul educatoarelor și al psihologilor, care le ajută să înțeleagă cum au ajuns acolo. Nu trebuie să le fie rușine că sunt mame singure și nici dacă decid să-și dea copiii spre adopție sau în plasament. De multe ori au ajuns să nască fiindcă era prea târziu pentru un avort. Ariane, de exemplu, nu și-a dorit copilul. Mama ei a forțat-o să-l păstreze. Și ea trebuie să înțeleagă că are dreptul să renunțe, chiar dacă mama îi spune că e ceva rușinos. E un proces de învățare emoțională și practică, despre cum să devii responsabilă, fie că păstrezi copilul, fie că îl dai.

Î: Cât de răspândite sunt aceste adăposturi în Belgia? Ați filmat într-unul real? Ați avut sprijinul statului?

L. Dardenne: Sunt destul de multe astfel de adăposturi în Belgia, iar acesta este dedicat fetelor sub 18 ani. Ele nu ar putea exista fără sprijinul statului: salarii, infrastructură, personal. Am filmat chiar în primul adăpost pe care l-am vizitat, acum doi ani. Ne-a impresionat profund și am decis să rescriem scenariul. Am avut un acord cu conducerea și cu echipa de acolo, acest loc era esențial pentru noi. Încărcătura emoțională, toate "fantomele" fetelor care au trecut pe acolo încă din anii ’60, protejează cumva filmul.

Î: Cum a fost să lucrați cu actrițe tinere și bebeluși? A fost complicat?

J-P. Dardenne: Scenariul includea deja detalii despre bebeluși care plâng, se mișcă, dar pe platou tot aveam emoții. Am repetat cinci săptămâni cu actrițele, care nu ținuseră niciodată un bebeluș în brațe. Am folosit păpuși și am lucrat cu educatoare care le-au învățat toate gesturile necesare. Când au început repetițiile cu bebeluși reali, Ariane a izbucnit în lacrimi, era copleșită. Ne-am dorit bebeluși reali, deși asta însemna un element imprevizibil. Dar totul s-a schimbat: ritmul, reacțiile, realismul. Într-o scenă, bebelușul începe să plângă, iar Ariane trebuie să-l liniștească înainte de a-și continua replicile. În altă scenă, un bebeluș zâmbește în mașină, ceea ce nu era în scenariu. A fost o tranziție de la păpuși la viață reală și a adus filmului un caracter de documentar.

Î: În film apar actori cu care ați mai lucrat, cum ar fi Fabrizio Rongione sau actrița din Tori și Lokita. Simțiți că v-ați construit propria "familie" de actori?

L. Dardenne: Poate că da. Ne place asta. Am avut acum cinci actrițe tinere și restul actori care sunt, într-un fel, membri ai familiei noastre, care le ajută pe fete. La fel și echipa tehnică: e aceeași de foarte mult timp, încă din ’96.

Î: Sunteți interesați de astfel de subiecte sociale și cred că acesta este unul foarte important. Eu sunt din România și cred că suntem țara din Uniunea Europeană cu cel mai mare număr de mame tinere. Cum vă gândiți în ceea ce privește distribuția? Ați lua în calcul și o campanie socială pentru informare și prevenție, poate chiar să fie proiectat și în adăposturile pentru minore însărcinate?

J-P. Dardenne: Da, e o idee bună. În România, numărul mamelor minore este foarte mare, într-adevăr. Fetele ajung în astfel de adăposturi pentru că nu au familie. Acolo, primesc sprijin și fiecare fată are o educatoare preferată. Nu poate înlocui dragostea unui părinte, dar este o formă de iubire. Dacă filmul poate crește conștientizarea, poate fi o idee bună să fie arătat și în astfel de centre.

Î: O scenă care m-a emoționat a fost cea în care o fată își reîntâlnește mama și își dă jos uniforma ca să arate frumos în poză. De ce e atât de importantă clasa muncitoare în filmele voastre?

L. Dardenne: De la început am filmat muncitori, inclusiv în documentare. Aici, fundalul muncii rămâne important. Iar scena cu uniforma a fost ideea actriței India Hair. A spus: "Aș arăta mai bine fără uniformă, ce credeți?" Este un cadou pentru fiica ei, să rămână o amintire frumoasă, nu doar ca muncitoare, ci ca mamă. E și un indiciu al unui posibil viitor în ceea ce privește relația lor.

Sursă foto: Hepta