Kill Bill la puterea a doua, un eveniment de neratat

The Whole Bloody Affair este filmul pe care Tarantino voia să-l arate publicului încă de acum 22 de ani. Versiunea integrală, necenzurată și revizuită a celor două volume Kill Bill sunt reunite și poate fi văzută azi în cinematografe

Puține filme devin clasice odată ce sunt lansate, dar Kill Bill a fost fără doar și poate unul dintre ele. Conceput inițial de Quentin Tarantino ca un singur film, proiectul a fost împărțit în două la sugestia producătorului Harvey Weinstein, cândva unul dintre cei mai influenți producători de la Hollywood. Acest nume nu-i face însă cinste filmului 22 de ani mai târziu: acuzat de zeci de femei în scandalul care a declanșat mișcarea #MeToo în 2017, Weinstein a fost condamnat în 2020, la New York, la 23 de ani de închisoare pentru viol și agresiune sexuală (și deși verdictul a fost anulat în apel în 2024, el a rămas condamnat și ca urmare a unui proces separat în California).

Kill Bill: Volumul 1 a apărut în 2003 și Volumul 2 în 2004, însă varianta integrală, denumită The Whole Bloody Affair („întreaga afacere sângeroasă”), a rămas pentru multă vreme departe de cinefili: a avut premiera la Cannes în 2004, iar apoi a fost proiectată sporadic la cinematograful lui Tarantino din Los Angeles, New Beverly Cinema. Abia în decembrie 2025 a avut parte de o lansare propriu-zisă în cinematografele din SUA, iar recepția criticilor a fost pe măsura unei așteptări de mai bine de două decenii: 100% pe Rotten Tomatoes și un scor rarisim „A+” din partea publicului pe CinemaScore.

Pentru acei spectatori care n-au văzut niciun film Kill Bill, povestea este simplă: Beatrix Kiddo (Uma Thurman), o fostă asasină supranumită „Mireasa”, este împușcată în cap chiar în ziua nunții de propria echipă de asasini, „Brigada de Asasinat a Viperelor Mortale”, condusă de Bill (David Carradine). Odată ce se trezește din comă patru ani mai târziu, aceasta pornește la drum cu faimoasa dubă galbenă „Pussy Wagon” pentru a-i ucide pe toți cei care i-au fost cândva colegi.

Cele două volume sunt reunite într-unul singur, cu o pauză de 10-15 minute la mijloc, exact ca filmele de modă veche. Spre deosebire de primul Kill Bill, secvența anime cu trecutul lui O-Ren Ishii este extinsă, celebra bătălie de la clubul „House of Blue Leaves” poate fi văzută acum integral color (cea mai mare parte fusese inițial schimbată în alb-negru ca să evite un rating de vârstă prea aspru în SUA), iar secvența care lasă audiența în suspans la finalul primului volum și recapitularea de la începutul celui de-al doilea dispar cu totul. Per ansamblu, povestea curge mult mai bine ca un tot unitar, are un ritm surprinzător de bun pentru durata de aproximativ patru ore și jumătate (cu tot cu generic și secvența post-credits), iar structura care nu urmează o ordine cronologică și schimbă formatul și culoarea (ba avem secvențe color, ba alb-negru sau chiar alb-negru cu pete de culoare) este revigorantă.

Pot spune fără ocolișuri că Kill Bill este o capodoperă cinematografică, o saga de răzbunare par excellence. Filmul conține estetica și elementele definitorii ale filmografiei lui Tarantino: secvențe stilizate și absurd de sângeroase (uneori sângele țâșnește din trupuri ca dintr-un gheizer), coregrafii impecabile de luptă, tema răzbunării și, desigur, prim-planuri nenecesare cu picioare. Adesea, Kill Bill pare un omagiu adus istoriei cinematografiei, regizorul incluzând numeroase momente care trimit către westernurile spaghetti, filme kung-fu asiatice (antrenamentul lui Beatrix cu maestrul Pai Mei), cu samurai și grindhouse (excesiv de violente și ieftine ca estetică), dar și anime-uri.

Uma Thurman reprezintă fără îndoială sufletul filmului. Personajul a fost gândit împreună cu ea încă de pe vremea lui Pulp Fiction, iar aceasta construiește o eroină pe cât de vulnerabilă, pe atât de implacabilă, care trece prin chinuri imposibile pentru a ieși învingătoare și a transcende patriarhatul pe care îl reprezintă Bill. În jurul ei, Tarantino alcătuiește o distribuție memorabilă: David Carradine creează un Bill pe cât de calm, pe atât de periculos și manipulator, Lucy Liu este rece ca gheața în rolul lui O-Ren Ishii, Daryl Hannah extrem de răzbunătoare și plină de venin în rolul lui Elle Driver, iar Gordon Liu (în rolul maestrului Pai Mei) și Sonny Chiba (Hattori Hanzō, personaj scris special pentru el) readuc farmecul filmelor cu arte marțiale.

Spectatorii români vor recunoaște, cel mai probabil, încă din prima parte a filmului celebra piesă „The Lonely Shepherd”, compusă în 1977 de James Last și interpretată magistral la nai de Gheorghe Zamfir. Tot ca o noutate, Tarantino a adăugat după genericul de final și o secvență anime intitulată „The Lost Chapter: Yuki's Revenge”: un capitol scos dintr-o variantă timpurie a scenariului, în care Yuki, sora geamănă a tinerei asasine Gogo, pornește să-și răzbune sora și să o caute pe Beatrix. Problema e că secvența nu a fost realizată ca anime propriu-zis, ci pentru jocul online Fortnite și, deși coregrafia e elaborată, totul are aerul bizar al unui clip de joc video.

Kill Bill: The Whole Bloody Affair este un clasic care pare că nu a îmbătrânit deloc: e violent, uneori aproape insuportabil de sângeros, dar și amuzant, autoironic și extrem de bine regizat și montat. Imaginea unei femei însângerate care luptă împotriva tuturor și scapă din situații imposibile rămâne la fel de puternică ca și acum 22 de ani. Pentru mine este un film de răzbunare de neratat, iar în sala de cinema poate fi una dintre cele mai captivante și încântătoare experiențe pe care le poți trăi pe marele ecran.